Mereu în eclipsă

Iar visez
Iar,iar,iar!
Cu ochii deshiși
Cu ochii închiși
Cu muzica oprită
Dar mai ales cu ea pornită
Iar nu pot să scap
Și nu pot să tac
De această agonie
De a nu trăi în lumea vie.
Iar nu mă pot opri
Iar nu mă pot porni
Să ies afară
Ca odinioară
Înainte să mă acapareze
Lumea visurilor treze.

Și iar visez
Iar,iar,iar!
Chiar și-acum când scriu
Nu mă simt ca un viu
Mă simt ca un vis
Nu ca-n paradis
Ca-n închisoare
Fără orice scăpare.

Asta-i lumea-n care,
Îmi trece viața-n mare
Trece chiar pe lângă mine
Fără măcar să mă știe.

-maladaptive daydreaming

Tot mă uit 'mprejur,
Și nu îmi dau seama,
Pe cuvânt, mă jur,
De ce am eu teama.

Teama de-acest mare,
Dușman și prieten,
Îl cheamă iubire
Pe acest netrebnic.

Toată lumea-l vrea,
Fără realizare
Că-n privirea sa,
Are doar teroare.

Așa că teama mea
Poate se explică,
Și dragostea ea
La mine nu pică.

Poate-am înțeles greșit,
Sau poate că nu,
Sentimentul smintit
Ce-ți schimbă sufletul.

Pân' la înțelegere,
Se pare că rămân
Într-o izolare,
Unde sunt stăpân.

Nu știu ce e după moarte,

Multă lume zice poate

Este rai? Este iad?

Este Jannah? E Jahannam?

Poate este doar Samsara?

Învelită ea in Karma

Unii se gândesc un pic,

Și zic ca nu e nimic.

Și ca toți și eu mă gândesc,

Până când chiar realizez

Că trebuie trasă o linie

La orice opinie.

Orice-o fi, orice-o veni,

Pregătit trebuie sa fii.

Teama e de înțeles,

Dar și cu orice demers

Drumul tot acolo duce

Și finalul...poate-i dulce?

Și dacă e să fie amar,

Viața aici a fost un dar.

Fă să nu regreți nimic,

Orice lucru cât de mic.

Și cine știe la final,

Moartea îți va aduce in plan

O nouă șansă

Toată lumea are cuvinte

Luate fix din dicționar,

Și nu ce au ei în minte

Autentica e-un dar.

Iar pe mine nepăsarea

Încă-o dată m-a salvat.

Ego-ul e apărarea

Minții intregului sat.

Stau la masă iar,
Cu un italian.

Ce să-i spun acum?
Hai să-i spun cum

Joi, pe la amiază,
Tre’ să duc o vază
Cu flori de cristal,
Că se ține-un bal.

— I-auzi, Marco! Am drum,
Drum să fie bun,
Că am de dus o vază
Cam pe la amiază,
Chiar în ziuă toi,
În ziua de joi!

Fața lui cam pică
Și-mi dă să zică:
— Dar nu pot să credi,
Azi e chiar giovedì!

Și socot eu bine,
Și să cred nu-mi vine
— Marco! Ba să credi,
Astăzi e giovedì!

Și nu stau nici pic,
În dată mă ridic
Și bag mare goană
Pentru vaza diafană.

După mine se ridică
Și începe ca să strigă:
— O să fiu pe la cafea,
Pe la cafeneaua mea.
Mă găsești tu pe acolo,
Strigi un „Marco!” și eu „Polo!”

Tot mă duc la facultate
Ca să mi se dea dreptate
De societate
Că dacă te faci că ai carte
Doar atunci poți să ai parte.

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

E-o liniste de plumb, fără sfârsit

Nici vântul nu mai are alas să bată;

O lume ca o boltă sigilată, Î

n care chiar si timpul a-mpietrit.

Nu se mai aude niciun pas pe drum,

Doar praful ce se asază-n straturi groase;

Sunt ziduri reci si reci sunt aceste oase,

lar visul s-a prefăcut de mult în scrum.

Stau umbrele încremenite-n unghiuri drepte,

Ca niste santinele la un gol imens;

Nimic nu mai are directie sau sens,

Nu mai e nimeni să mai vină, să astepte.

E doar tăcerea albă, de odaie goală

Unde si gândul se opreste, speriat..

Un univers de negru, mort si îngheţat

În care linistea e singura boală.

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.

Sunt o persoană...

Iar asta e de ajuns.

Ziduri ridicate în al meu suflet,

Ziduri de o mie de straturi.

Lanțurile, demult stagnând pe jos,

Prinzând culori de foc,

Simțind doar un miros...

De sânge vechi și rugină.

Rănile devenind cicatrici,

Porțile sufletului s-au închis,

Devenind un vas gol...

Dar înfiorător de plăcut.

E doar liniște, o liniște plăcută,

Liniște de mult așteptată,

Liniștea de după război,

Ajungând un dulce sentiment.

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...