AMNEZIE DE CATIFEA

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

Timpul se scurge ca uleiul pe străzi 

Intre blocuri ce par niste dinți de granit,

Suntem cifre pierdute în lungi repetiții

Într-un oras ce-a uitat să fie locuit.

E neagră secunda ce cade din ceas 

Ca o picătură de smoală pe mână

Niciun ecou din noi n-a rămas, 

Doar tăcerea e peste tot să stăpână.

Metroul înghite umbre grăbite 

Spre gări ce nu duc nicăieri, de fapt 

Sunt orele reci, de ciment mestecate

Într-un prezent ce ne tine captivi sub asfalt.

Si-n vârful antenelor, noaptea se-asază 

Ca o pasăre grea, cu aripi de plumb 

În timp ce orasul, de fier, delirează 

Visând un sfârşit într-un negru profund.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...

Sub cerul greu, un giulgiu de cenușă,

Coboară ploaia, rece și tăcută,

Ea bate-n geam ca o străină ușă

Și curmă viața-n seva ei brută.

Iar verdele ce arde-n mii de suliți,

Sub apa crudă pare-un rug stins,

Prin parcuri goale și prin negre uliți,

E doar un vis de mlaștină cuprins.

Cerul se crapă-n răni de purpură rece,

Un soare bolnav apune între spini,

Lumina, ca sângele, lent se mai trece

Prin trupul de gheață al albei grădini.

Pământul e mut sub crusta de sticlă,

Izvorul e-un ochi închis sub polei,

Iar primăvara, o umbră firavă și mică,

Se pierde în noaptea cu gust de clei.

Pe bolta neagră, un craniu de argint

Rânjește palid peste câmpul sublim 

Lumina lui e-un giulgiu de alint

Ce poartă pașii spre-un ultim festin.

Sub maiul crud, lucind ca un mormânt,

Petale albe par fluturi risipiți,

Nu mai e floare, nici urmă de vânt,

Ci doar scheleți de arbori, împietriți.

Din neguri vinete se nasc zorii grei,

O lumină bolnavă pe lume s-a scurs,

Iar roua ce tremură-n ochii mei

E veninul ce-n venele serii a curs.

Pe frunza ce moare în verdele crud,

Otrava sclipește în picuri de fier,

Tot maiul e-un strigăt pierdut și surd

Sub tălpile reci ale unui alt cer.

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.

"În grădina muzeului 

Scaune goale 

statuile s- au întors 

în celălalt muzeu."

Sărutul -piatră de mormânt,

înfruntând 

durerea și vremurile.