O cale dreaptā
Ai grijă de tine, copile,
De mintea şi sufletul tău,
Îți vor fi tovarăşi o viață,
Prin bine şi greu.
Cunoaşte-ți şi trupul, copile,
Cu jocuri şi noi provocări,
Căleşte-l să-ți fie armură,
Prin bine şi rău.
Învață şi lumea, copile,
Despre oameni şi viețile lor,
In vremuri şi spații diverse,
Prin bine şi greu.
Construieşte, iubeşte, copile
Să-ți umpli trecutul cu dor.
Fii prezent, conştient, viitor,
Prin bine şi rău.
Copile, de-ţi pare că-n viață e greu,
Spre bine răzbate prin rău.
Destinul e numai al tău,
Prin voia lui Dumnezeu.
Categoria: Poezii pentru copii
Toate poeziile autorului: Matei Ciprian
Data postării: 14 mai 2024
Comentarii: 2
Vizualizări: 368
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
GREIERAȘ-DRĂGĂLAȘ
Mititel și drăgălaș
Greieraș ,botezat de naș,
Campion la sărituri
Prin fânețe și păduri .
Douâ antene poartă în frunte
Cântăreț din vale-n munte,
Și-și acordă lira bine
Cu acorduri foarte fine.
Dă concerte minunate
Mai în fiecare noapte
Și așa face toată vara
Tot cu scrpca și chitara.
Ocupat cu deplasarea
Uită că se duce vara,
Și că e goală cămara:
Iar când toamna se așterne
Și din nori ,stropi reci se așterne
Micul nostru greieraș
Ca un trubadur trufaș ,s-a retras.
Casă n-are, nici provizii
Se hrănește cu iluzii;
Dar povestea ne mai spune
C-a umblat după împrumut
O ,așa insultă ,unde s-a
Mai pomenit?...
Steaua mea
Steaua mea
Ce răsăritul îl privește
Mă uit la ea
Inima mi se încălzește
Frumusețe eternă
Dragoste infinită
A mea stea
Cu voce aurită
Tot la ea privesc
Iubire simt că primesc
Steaua mea este blondină
Atât de divină
Părul ondulat
Cu nuanța bogăției pictat
In privirea ei
Oceanul îl găsesc
Steaua mea
Pielea albă porțelan
Buzele rose... minunăție
Cu obrajii un roz pal
Steaua mea.. comoara mea
Sahul
Sahul arma mea secreta
multi bani imi aduce,
pusculita plina am,
de goromele mari.
Cand castig imi aud numele
fericit sunt atunci,
sarind de veselie
si sarbatorind.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Noapte bună!/1
un vânticel de seară,
scutură norii
de ultimii fulgi de zăpadă....
ștrengărește,
se-rostogolește
printre pălămide usturătoare...
plin de scaieți, zâmbind,
se cocoață-n
vârful unui măr-nflorit,
și-adoarme fluierând:
noapte bună!
o adiere de simfonii albastre/5
o adiere de simfonii albastre
aduce din grădini
parfumuri de brândușe
și zambile.
norii nu mai sunt țepoși,
au gustat din vata pe băț,
și cum era de-așteptat,
s-au îndulcit.
GREIERAȘ-DRĂGĂLAȘ
Mititel și drăgălaș
Greieraș ,botezat de naș,
Campion la sărituri
Prin fânețe și păduri .
Douâ antene poartă în frunte
Cântăreț din vale-n munte,
Și-și acordă lira bine
Cu acorduri foarte fine.
Dă concerte minunate
Mai în fiecare noapte
Și așa face toată vara
Tot cu scrpca și chitara.
Ocupat cu deplasarea
Uită că se duce vara,
Și că e goală cămara:
Iar când toamna se așterne
Și din nori ,stropi reci se așterne
Micul nostru greieraș
Ca un trubadur trufaș ,s-a retras.
Casă n-are, nici provizii
Se hrănește cu iluzii;
Dar povestea ne mai spune
C-a umblat după împrumut
O ,așa insultă ,unde s-a
Mai pomenit?...
Steaua mea
Steaua mea
Ce răsăritul îl privește
Mă uit la ea
Inima mi se încălzește
Frumusețe eternă
Dragoste infinită
A mea stea
Cu voce aurită
Tot la ea privesc
Iubire simt că primesc
Steaua mea este blondină
Atât de divină
Părul ondulat
Cu nuanța bogăției pictat
In privirea ei
Oceanul îl găsesc
Steaua mea
Pielea albă porțelan
Buzele rose... minunăție
Cu obrajii un roz pal
Steaua mea.. comoara mea
Sahul
Sahul arma mea secreta
multi bani imi aduce,
pusculita plina am,
de goromele mari.
Cand castig imi aud numele
fericit sunt atunci,
sarind de veselie
si sarbatorind.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Noapte bună!/1
un vânticel de seară,
scutură norii
de ultimii fulgi de zăpadă....
ștrengărește,
se-rostogolește
printre pălămide usturătoare...
plin de scaieți, zâmbind,
se cocoață-n
vârful unui măr-nflorit,
și-adoarme fluierând:
noapte bună!
o adiere de simfonii albastre/5
o adiere de simfonii albastre
aduce din grădini
parfumuri de brândușe
și zambile.
norii nu mai sunt țepoși,
au gustat din vata pe băț,
și cum era de-așteptat,
s-au îndulcit.
Alte poezii ale autorului
Cad îngeri
Au început să-mi cadă îngerii din cer
Dar se feresc să cadă pe Pământ
Și gravitează amorțiți în violet eter
Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...
Nu știu cum am ajuns să spun
Aceeași rugăciune de nebun
Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,
Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...
Am adormit sau poate a fost aievea
Prezenţa mea în spațiu și în timp
Dar m-am ciocnit accidental de îngeri
Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri
Am agățat în grabă doar o pană
Din aripa inertă ce-am lovit....
Cutremurat de atingerea-mi brutală
Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin
O ultimă zvâcnire de icoană
S-a mistuit în palma-mi iarăși goală
Stârnindu-mi o durere infernală...
Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi
Sau e întuneric?
Mă șterg cu palma apăsat
De lutul moale de păcat
Și printre gene, îndurerat,
Citesc în palmă un mesaj...
Fii blând! Te iartă!
Te-am iertat!
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
🎤 Prima vioară
Când eşti în brațele mele,
Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,
Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,
Şuvițe castanii in armonii stacate
Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;
Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate
Sincronic, tu...
Corzile inimii reverberezi in şoapte.
În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.
De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit
Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.
Aviz ipohondric
Domnule doctor, mă doare un nerv,
Chiar in călcâiul lui Ahile.
Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!
Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...
Ah! Şi măseaua minții a străpuns
Acut din falcă prin obraz
Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis
Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.
Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!
Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...
Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,
muşcând brutal din nervul vag.
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
Cad îngeri
Au început să-mi cadă îngerii din cer
Dar se feresc să cadă pe Pământ
Și gravitează amorțiți în violet eter
Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...
Nu știu cum am ajuns să spun
Aceeași rugăciune de nebun
Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,
Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...
Am adormit sau poate a fost aievea
Prezenţa mea în spațiu și în timp
Dar m-am ciocnit accidental de îngeri
Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri
Am agățat în grabă doar o pană
Din aripa inertă ce-am lovit....
Cutremurat de atingerea-mi brutală
Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin
O ultimă zvâcnire de icoană
S-a mistuit în palma-mi iarăși goală
Stârnindu-mi o durere infernală...
Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi
Sau e întuneric?
Mă șterg cu palma apăsat
De lutul moale de păcat
Și printre gene, îndurerat,
Citesc în palmă un mesaj...
Fii blând! Te iartă!
Te-am iertat!
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
🎤 Prima vioară
Când eşti în brațele mele,
Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,
Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,
Şuvițe castanii in armonii stacate
Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;
Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate
Sincronic, tu...
Corzile inimii reverberezi in şoapte.
În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.
De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit
Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.
Aviz ipohondric
Domnule doctor, mă doare un nerv,
Chiar in călcâiul lui Ahile.
Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!
Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...
Ah! Şi măseaua minții a străpuns
Acut din falcă prin obraz
Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis
Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.
Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!
Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...
Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,
muşcând brutal din nervul vag.
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
Matei Ciprian