Timpul
Timpule te rog sa nu mai treci
Te grabesti sa pleci pe veci
Nu stiu ce-am facut cu tine,
Te-am pierdut si nu mi-e bine
Tot incerc sa te opresc
(Sa te fac sa intelegi)
Ca enorm eu imi doresc
Sa te-n part cu ce iubesc
Nu te scurge iar din mine
Nu te pierde in multime
Lasi in loc dureri absurde
Stingi un foc cu ganduri sumbre
In miracole si vise
Iara bat la porti inchise
Si tinand la piept destinul
Hai te rog sa-mi stingi suspinul
Poezii din aceiaşi categorie
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
Amiezile
Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,
De străbunii acestor vieți,
Din iriși flăcări colorate scapă,
Și din fiecare nară câte-un basm.
Văzutu-l-am pe-un spin de roză,
Presat cândva într-o copertă verde.
Purta o verighetă însuflețită
Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.
L-am apropiat: pata neagră,
Din irisul de coral ce blestem poartă?
Deși bănuiam: o poveste lunară
În sarea cristalină de la cină.
Aș vrea
Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care
Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare
Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt
Să nu fie nevoie de niciun jurământ
Aș vrea să trăiesc singur pe pământ
De singurătate să nu mă-nspăimânt
Pentru că mai bine-s singur pe lume
Decât să mă simt singur în mulțime
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Variabile
să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
Amiezile
Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,
De străbunii acestor vieți,
Din iriși flăcări colorate scapă,
Și din fiecare nară câte-un basm.
Văzutu-l-am pe-un spin de roză,
Presat cândva într-o copertă verde.
Purta o verighetă însuflețită
Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.
L-am apropiat: pata neagră,
Din irisul de coral ce blestem poartă?
Deși bănuiam: o poveste lunară
În sarea cristalină de la cină.
Aș vrea
Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care
Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare
Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt
Să nu fie nevoie de niciun jurământ
Aș vrea să trăiesc singur pe pământ
De singurătate să nu mă-nspăimânt
Pentru că mai bine-s singur pe lume
Decât să mă simt singur în mulțime
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Variabile
să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…
Alte poezii ale autorului
Poate in alta viata
Te-am iubit
Dar poate nu a fost destul
Chiar credeam ca îți sunt menit
Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit
Ti-am dat tot ce am avut
Si am făcut tot ce am putut
Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine
Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine
Mi-ai arătat ca pot iubi
Ca ma pot deschide fără dubii
Dar cu ce folos ai făcut-o
Daca dragostea tot tu ai omorât-o
Vindecarea nu exista
Exista doar o viața trista
Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine
Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine
Poate in alta viata ne vom putea iubi
Acum pot doar inceta din a trai
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
atom cretin de septembrie
Decizii si directii, momente si proiectii...
credinta, introspectii, ramane doar samanata de credinta...,
sau uitare, alegerea i schimbare sau poate doar o alta nepasare
si nu stii ce e n sensul nevazut, ascuns in eu l tau cel absolut
divin ? profan? nu mai conteaza, sunt rime simple pline de emfaza,
sau tipat simplu, doar de om ranit, cuvintele l nu s de ajuns,
credinta, visul doar au suferit, speranta? doar un mit ranit,
pictat pe ziduri de palat si apreciat doar de profani,
dispusi sa dea un sac de bani in neant...nebanuiti c ar crede in ceva.
...sau chiar de ar spera ceva, se- asterne dogma , non concept...
dar acceptat de toti, sperat, in noapte, final?
prozaic
o ciorba de legume ce in centru, doar se descompune...
sa fim seriosi, nu i epicentru de emotii,
ce i drept un pic tardiv,,,descompunere fara motiv . ciorba nu crede n ea\
doar eu credeam
ca ea zambea
si ma gandesc la ea, si sper in ea, si cred in ea,,, si....
Îți amintești?
In liniștea asurzitoare îți auzeam
Bătăile inimii ce imi strâpungeau
Sufletul pe care ti-l furam,
Din ochii care ne amăgeau.
Spune-mi îți amintești,
Cum ne priveam?
Acum nici nu îmi vorbești
Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...
Îți amintești râsetele noastre?
Care ne duceau printre astre,
Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva
Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.
Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.
Gandidu-ma la tine,privesc apusul
În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,
Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.
Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,
Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.
Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu
Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare
De o persoană oarecare.
Îți amintești cum ma uitam la tine?
Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia
Și am ajuns la concluzia
Ca atunci când noaptea vine
Nu te pot scoate din minte.
Și uite asa am ajuns la final,
Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule
Lacrimi am avut destule,
Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.
Pintea Denisa
Aici sunt pentru tine, copil trist și pustiu,
Chiar de sunt in eternitate, rămâne ce îți scriu,
Cuvintele nu ne limitează sufletul cald și iubitor
Rămân in umbra ta, ca un pașnic privitor.
Cantă des, dansează prin curtea ta de-acasă,
Bucură-te că azi, ca și ieri, e o zi luminoasă!
Păsările îți cântă doar ție, căci ei nu le ascultă
Culege-ți păpădiile dintre iarba crescută multă
Privește norii ce călătoresc tăcuți spre mine
Nu fi cazut la pamant, căci această zi are să se termine,
Urmează întunericul poetic, constelatiile să le aprindă,
Îți arunc de aici câteva stele, în brațe să te cuprindă,
Nu plânge, nimic nu e de jelit in a vorbii cu luna
Crede in tine si când seceta nu mai salvează fauna.
Singuratatea ta nu există, o simți doar in gând,
Apogeul durerii in zadar il aud neclar urlând.
Mulți m-au constrans, mi-au legat aripile si au vrut sa ma ucidă,
Nu stiau ca venirea luminii să trăiesc mă inspiră,
Credeau ca suntem la fel, lipsiți de a creației aură,
Viața lor ca frunza, a mea simplă ramură.
Simplitatea e cheia, deci nu o schimba în lacăt,
Nu arunca ce ai, pe ceva nou și proaspăt.
Vin-o aici, la cenușa mea care va ramane vie,
Când te simți prins în a minții falsă colivie,
Nimic nu e limitat, doar noi le complicăm degeaba
Nu-ti deschide ochii obosiți ca să-ți începi treaba,
Rămâi si asculta-mă în balade ale răsăritului,
Nu te speria, căci mereu vine începutul sfârșitului.
Trupul meu e mort, dar tot ce contează e prezent,
Gandurile vindecă mintea, nu al muritorilor medicament,
Cand ai nevoie, cauta-mă unde sunt mereu,
Ia-mi voința din cuvinte, din al poeziei veșnic muzeu.
Fără regrete
Ochii tăi sunt ca toamna,
Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.
Închide-i-ncet și stai o clipă,
Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.
Eu te iubesc fără-ncetare
Lăsând amprentre-n vechi calendare,
Cu nopți umbrite fără nume,
Cu pași rătăciți în lume.
Trandafirii roșii rupți de tine,
Îmi amintesc de primul „te iubesc”.
De ale tale bucle fine
Și de ochii-n care mă privesc.
Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire
Timpul a șters brațele tale
Ce mă învăluiau cândva cu iubire.
Iar noaptea îmi dictează
Nesomnul greu și abătut ,
Te văd aievea, dar vibrează
Imaginea al nostru-lui trecut.
Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,
Primesc prezentul ca tăcere.
Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,
Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.
Poate in alta viata
Te-am iubit
Dar poate nu a fost destul
Chiar credeam ca îți sunt menit
Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit
Ti-am dat tot ce am avut
Si am făcut tot ce am putut
Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine
Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine
Mi-ai arătat ca pot iubi
Ca ma pot deschide fără dubii
Dar cu ce folos ai făcut-o
Daca dragostea tot tu ai omorât-o
Vindecarea nu exista
Exista doar o viața trista
Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine
Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine
Poate in alta viata ne vom putea iubi
Acum pot doar inceta din a trai
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
atom cretin de septembrie
Decizii si directii, momente si proiectii...
credinta, introspectii, ramane doar samanata de credinta...,
sau uitare, alegerea i schimbare sau poate doar o alta nepasare
si nu stii ce e n sensul nevazut, ascuns in eu l tau cel absolut
divin ? profan? nu mai conteaza, sunt rime simple pline de emfaza,
sau tipat simplu, doar de om ranit, cuvintele l nu s de ajuns,
credinta, visul doar au suferit, speranta? doar un mit ranit,
pictat pe ziduri de palat si apreciat doar de profani,
dispusi sa dea un sac de bani in neant...nebanuiti c ar crede in ceva.
...sau chiar de ar spera ceva, se- asterne dogma , non concept...
dar acceptat de toti, sperat, in noapte, final?
prozaic
o ciorba de legume ce in centru, doar se descompune...
sa fim seriosi, nu i epicentru de emotii,
ce i drept un pic tardiv,,,descompunere fara motiv . ciorba nu crede n ea\
doar eu credeam
ca ea zambea
si ma gandesc la ea, si sper in ea, si cred in ea,,, si....
Îți amintești?
In liniștea asurzitoare îți auzeam
Bătăile inimii ce imi strâpungeau
Sufletul pe care ti-l furam,
Din ochii care ne amăgeau.
Spune-mi îți amintești,
Cum ne priveam?
Acum nici nu îmi vorbești
Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...
Îți amintești râsetele noastre?
Care ne duceau printre astre,
Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva
Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.
Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.
Gandidu-ma la tine,privesc apusul
În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,
Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.
Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,
Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.
Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu
Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare
De o persoană oarecare.
Îți amintești cum ma uitam la tine?
Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia
Și am ajuns la concluzia
Ca atunci când noaptea vine
Nu te pot scoate din minte.
Și uite asa am ajuns la final,
Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule
Lacrimi am avut destule,
Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.
Pintea Denisa
Aici sunt pentru tine, copil trist și pustiu,
Chiar de sunt in eternitate, rămâne ce îți scriu,
Cuvintele nu ne limitează sufletul cald și iubitor
Rămân in umbra ta, ca un pașnic privitor.
Cantă des, dansează prin curtea ta de-acasă,
Bucură-te că azi, ca și ieri, e o zi luminoasă!
Păsările îți cântă doar ție, căci ei nu le ascultă
Culege-ți păpădiile dintre iarba crescută multă
Privește norii ce călătoresc tăcuți spre mine
Nu fi cazut la pamant, căci această zi are să se termine,
Urmează întunericul poetic, constelatiile să le aprindă,
Îți arunc de aici câteva stele, în brațe să te cuprindă,
Nu plânge, nimic nu e de jelit in a vorbii cu luna
Crede in tine si când seceta nu mai salvează fauna.
Singuratatea ta nu există, o simți doar in gând,
Apogeul durerii in zadar il aud neclar urlând.
Mulți m-au constrans, mi-au legat aripile si au vrut sa ma ucidă,
Nu stiau ca venirea luminii să trăiesc mă inspiră,
Credeau ca suntem la fel, lipsiți de a creației aură,
Viața lor ca frunza, a mea simplă ramură.
Simplitatea e cheia, deci nu o schimba în lacăt,
Nu arunca ce ai, pe ceva nou și proaspăt.
Vin-o aici, la cenușa mea care va ramane vie,
Când te simți prins în a minții falsă colivie,
Nimic nu e limitat, doar noi le complicăm degeaba
Nu-ti deschide ochii obosiți ca să-ți începi treaba,
Rămâi si asculta-mă în balade ale răsăritului,
Nu te speria, căci mereu vine începutul sfârșitului.
Trupul meu e mort, dar tot ce contează e prezent,
Gandurile vindecă mintea, nu al muritorilor medicament,
Cand ai nevoie, cauta-mă unde sunt mereu,
Ia-mi voința din cuvinte, din al poeziei veșnic muzeu.
Fără regrete
Ochii tăi sunt ca toamna,
Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.
Închide-i-ncet și stai o clipă,
Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.
Eu te iubesc fără-ncetare
Lăsând amprentre-n vechi calendare,
Cu nopți umbrite fără nume,
Cu pași rătăciți în lume.
Trandafirii roșii rupți de tine,
Îmi amintesc de primul „te iubesc”.
De ale tale bucle fine
Și de ochii-n care mă privesc.
Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire
Timpul a șters brațele tale
Ce mă învăluiau cândva cu iubire.
Iar noaptea îmi dictează
Nesomnul greu și abătut ,
Te văd aievea, dar vibrează
Imaginea al nostru-lui trecut.
Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,
Primesc prezentul ca tăcere.
Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,
Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.