Singurătatea o-nțelegi

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Prin multe-n viată am trecut,

Multe cumpene am avut.

Prin toate cu greu am trecut

Chiar de trupul ma durut.

O sperantă mi-a rămas

Ce ma salvat de necaz

Și de multe ori în viață

M-am gândit tot la speranță,

Că-ci ea doamne de s-ar pierde 

Voi trăi...

Suferințe și regrete.

Fiecare om în viață

Cumpene va întâlni,

Dar cu un strop de speranță

Sigur le va ocoli.

Of tu cumpănă să fugi,

Tot răul să îl alungi.

Ial tu cumpănă cu tine 

Iar mie dorește-mi bine.

Autor : Pricope Marian 09.08.2022

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Totu-n jur se prăbușește,

Pe loc, cât ai zice pește,

Când năpasta îți surâde 

Și ironic te surprinde.

Și nu vezi nici o scăpare 

Lipsit de vlagă și culoare ,

Te scufunzi în neputință 

Și te macini în căință.

Te întrebi,cu ce ai greșit?..

Cât mai ai de pătimit?..

Te revolți și strigi la Cer,

Destinul tău ți -e un Mister..

Te-ncearcă pe nepregătite,

Chiar te scoate din sărite!..

Tragi un Zeu la socoteală 

Fără echivoc ori fereală:

-Cu ce mă -ntămpini mâine,

Spune -mi Doamne,tu stăpâne..

E nemilos și nu ți răspunde,

Undeva-n etern se -ascunde.

Între două lumi te zbați 

Cu ochii obosiți, umflați,

Privești zarea nebuloasă 

Și -nduri viața ta spinoasă...

Ieri te-am citit pe tine,azi l-am citit pe Blaga..

Cum e sa ai aripi uriașe,CTP?

Și eu iubesc cuvântul,dar aripile mele sunt mici..

Și tristețea mă inunda...

Uneori,poate,poezia mă apropie de astre.

As putea să trăiesc liniștită în anonimatul meu-reusesc uneori,

Dar acum,când noaptea se lasă,pacea mea se cufundă,

Vreau sa pot zbura și eu spre înalt,

Nu vreau lauri,doar puterea de a face din cuvânt diamant.

Și eu iubesc cuvintele simple,

,,Umbra lumii îmi trece peste inimă.",

Am obosit,aripile mele sunt prea mici,

Dar acum scriu cu sufletul,

Poate el le va da putina putere..

Te rog,destinule,lasă-mă să strălucesc o clipa

Iubesc cuvântul,beau din pocalul pasiunii cu sete.

Te rog,destinule,o singura dată dă-mi aripi uriașe,

Apropie-ma de idolii mei.

Nu-ți cer frumusețe,bogăție,putere,

O clipă de strălucire,aceasta mi-e singura vrere..

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.