Greul

Cum ar fi doar să aud

Culorile să le exclud

Pe mine să nu mă știu 

Să văd în față doar pustiu

Ziua să îmi fie corul

Noaptea să șoptească dorul

Să nu știu ce simt, ce-aud

Părerile să le includ

Să fac totul pipăind

Să mă duc chiar neștiind

Să văd în lume nevăzând

Să merg lumea doar zburând

Cum ar fi de aș vedea

Cât privirea-mi cuprindea

Plină de tot însăși viața

Ce-și celebră eleganța

Să fiu foarte, foarte sus

Să văd norii în repaus

În vântul foarte puternic

Să dansez cât mai poetic

Cum dansez în valuri reci

Unde-s a vântului poteci

Să fiu liberă complet

Să ardă lacrima-n râset

Cum ar fi de m-aș trezi

Doar să simt, n-aș auzi

Doar totul ce doare tare

Cum s-aprinde și dispare

Să mă simt inexplicabil

Să văd totul impecabil

Ura doar să se topească

Cu greul să se sfârșească

Să știu clar ce este viața

Să recunosc existența

Să iubesc ce n-am iubit

Să-nțeleg un diferit

Cum ar fi să fiu copilă

Să rămân intangibiă

Când sunt mare să fiu mică

Să nu pot fi pe logică

Să nu știu că focul arde

Să nu știu că el aprinde

Să fiu neajutoarată

Și mereu nevindecată

Să nu știu nimic nicicând

Să merg spre pericol râzând

Să am o viață luată

Să am o viață mimată

Cum ar fi să-mi amintesc

Defapt unde locuiesc

Și că tot ce fac aici

E tot, însă nu ce zici

Să-mi știu steaua și lumina

Aici care mi-e sarcina

Familia în galaxie

Astenia din energie

Să îmi știu calea și puterea

S-o deslușesc pe ea, gândirea

Să-ntâlnesc sufletu-n față

Să-mi amintesc reala viață

Cum ar fi să nu exist

Să fiu cel dintâi artist

Tot ce este să trăiască

Prin mine să se iubească

Din nimicu-mi infinit

Să se facă tot gândit

La măreața conștiență

Tot să fie transparență

Să exist în fel și chip

Neavând mod și aspect

În tot etern să particip

Să exist și nu perfect

Pasul stă pe neclintita mișcare

Ce cutremură tot ce e în zare

Ce susține tot ce la final moare

Și renaște din aceeași amploare

Ea însăși trăiește mergând prin alții

Inima-i grăiește precipitații 

Formele-i urcă altitudinile

Și ea încarcă paradisurile 

Și când plânge cerul de bucurie

Tace și-apoi strigă cu măiestrie

Și inundă cu viață setea lumii

Și plouă gheață peste sensul vieții

Apoi învie sângele planetei

Și îi trezește pulsul existenței

Și spală păcatele neștiute 

Purifică văile necurate

Aprinde nesiguranța gândirii

Apoi stinge suferința trăirii

Și se extinde în toate părțile

Și arde în final toate viețile 

Și marele bine produs prin mult rău 

Se transmite rapid prin aerul său 

Căci cenușa este foarte ușoară 

Iar flacăra nu va putea să moară

Și vântul va fi destul de puternic

Iar curentul va fi extrem și vrednic

Din nou sufletul va expira moartea 

Iar corpul obosit va sufla pacea

Spiritul va zbura rapid prin clipe

Iar nevăzutul va putea să țipe

Căci golul lui în atmosfera asta

Va fi pierdut complet în ea, artista

Va fi nemărginit total în sfârșit

Va fi împlinit etern și amintit

Dar acum este prins într-o secundă 

Într-un dans al minții neconcepută

Și este într-o formă și în alta

Încarnează infinitul aievea

Dar nu-și mai amintește adevărul

Adevăr din ce e posibil totul

Adevărul din care el provine

Trezitul care se află în tine

Și care știe că nimic nu-i real

Că totul e doar mimic din ideal

Din toate cercurile iadului întunecate

Din adâncimile oceanelor înflăcărate

Din lacrimile aprinse doar prin fericire

Din certurile pornite doar din iubire

Din serile nedormite-n starea de visare

Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire

Cu muzica în vene prin marele-ntuneric

Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic

Cu iluzii visate-n absoluta realitate

Cu visuri trezite peste reala noapte

Cu nicio siguranță pe drumul predestinat

Cu multă speranță pornind în destinul imaginat

Am ieșit din suferința mare și de neuitat

Am răzbit prin moarte și am înviat

Am găsit sincera iubire și liniștea

Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea

Oricât de tare aș striga

Oricât de mult aș divulga

Vorbesc în gol de parcă-s singur

Cu cât vorbesc cu atât înlătur

Și simt nevoia să-ți explic

Și făcând asta mă ridic

Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe

Și-ți arăt spre căi superbe

Și pot să stau să-ți zic o viață

Dar vei ajunge într-o ceață

Căci câtă vreme stai adormit

Nu vei știi ce zic de Infinit

Câtă vreme doar m-asculți

Dând din cap fără să-nveți

Rămâi în inconștiență

Stai și opui rezistență

Și asta-i iluzia mea

Că vreau să ajut lumea

În timp ce eu sunt Dumnezeu

În timp ce-s tu și tu ești eu

Dorul nu va dispărea

Prin el vei putea crea

Artă de neprețuit

Din ceea ce ai trăit

El ține-n viață trecutul

Care mai e doar în gândul

La ce-a fost și e în tine

El dă sensul în sine

E o durere plăcută

Ce-n minte e simțită

E un vis bun sau de necaz

Ce-l visezi doar când ești treaz 

E un gând și-un sentiment

Pentru un trecut moment

Care-acum nu mai există

Decât prin mintea artistă 

Simți ceva pentru ceva

Ce e doar în mintea ta

Simți durere și iubire

La ceva ce n-are trăire

Cum să faci să te găsești

Din greșeli să te oprești

Când îți vine tot să-ți dai

Când probleme mereu ai

Cu cât stai mai mult pe loc

Pui mai multe paie-n foc

Și nevoia să fugi crește 

Forța-n tine ofilește

Și ai face și ai drege

Și trecutul ți l-ai șterge

Toate le visezi zăcând

Toate le parcurgi căzând

La iubire tot mai speri

Deși n-o vezi nicăieri

La mai bine tot te rogi

Dar te duci la psihologi

Și vezi lumea minunată

Cum devine-ncet pierdută

Și vezi cerul Infinit

Și vrei să nu fi trăit

Iar în oameni nu mai crezi

De toate te-ndepărtezi

Și de ce ți-e cel mai drag

Tot vezi și-l vezi tot mai vag

Gândurile mele-s raze de soare

Aplecate în inimă ca o boare,

Salvând în taină, bucurii, tristeți

Întâmpinate-n calea acestei vieți.

Numai sufletul meu, adevăr știe

Că orice destinul ți-a rezervat ție,

Te-a călit ca oțelul în foc format,

Croind principii și calea de urmat.

Tăria de caracter clocotitoare

Ai folosit-o ca pe o sărbătoare.

Ai urmat calea pe arie muzicală

Și ai păstrat coloana verticală.

Văd și simpt acum, la bătrânețe

Că oamenii îmi mai dau binețe.

Inima se hrănește cu blândețe

Și gesturile-s pline de noblețe.

De câte ori ai încercat să îți spui punctul de vedere și nu ai fost lăsată?
De câte ori ai fost privită cu superficialitate
Și de câte ori ai crezut că nu ești de ajuns?
De mică ai încercat să nu îi oferi prea multă importanță sau să te afecteze
Însă ce înseamnă pentru tine acel loc la masă?
Pentru unele dintre noi arată că am reușit
Iar pentru alte femei semnifică egalitate.
Și trec anii și începi să fii privită așa cum meriți
Însă observi atunci când primești un loc la masă
Că oricât ai încerca să-l repari, problema nu va dispărea
De ce?
Pentru că masa nu a fost niciodată construită pentru noi.
Soluția?
Construiești mese mai bune.

luate-s de vânt,

ca într- un dans de inițiere,

brândușe și  frunze....

÷

dincolo de prag,

întotdeauna

vezi

că trădătorul e

lângă tine.

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

Stau si ma holbez la tavan

Parca nu mai sunt uman

Tot ce vad,ce aud, nu i acolo

Oameni si voci care misuna de colo colo

Nimeni nu vrea sa ma creada

Imi spun ca vor dovada

Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud

Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd

Presupun ca voi muri in nebunia mea

Nimanui nu i va pasa

Si cand chiar voi muri

Nimeni corpul nu mi l va gasi

Va fi luat de acele asa numite "nebunii"

Si dus in locuri pline de fantezii