Citat

Și mă întorc acasă

Cu gândurile-n cer,

De muzică atrasă-

Emoțiile pier. 

Închid eu telefonul

Și intru în casă atunci, 

Dezbrac încet paltonul

Cu mânicile lungi.

Și obosită foarte,

Pe pat eu mă arunc...

Iar perna parcă râde, 

Că lângă ea ajung.

Și capul amorțește

Totul din jur dispare

Clipitul se oprește 

Un întuneric încet apare.

Și uite gândurile toate 

Se amestecă rapid

Făcând un haos...poate

Un vis ,cam încâlcit.

Încerc să înțeleg 

Ce se întîmplă acum 

Și drumul îl aleg

Dar nu înțeleg oricum.

Încerc să strig puternic

Cu vocea pusă-n vid

Și-mi dau eu seama amarnic

Că-s singură,cumplit...

Deodată ca un fulger

Tresar și mă înspăimânt

Că în acel vis, din cer 

Eu,mă vedeam căzând. 

Încerc să mă trezesc

La realitate să-mi revin,

Fără încetare mă prăbușesc

Alte gînduri vin și vin.

Și cînd deschid eu ochii

Mai bine să mă uit,

Îmi dau eu seama iarăși-

O zi a mai trecut...

Și uite se repetă

De parcă-i un blestem!

În fiecare ziuă,

Urc în același tren.

Miroase a primăvară?

Sau...poate a vanilie?

Dar nu! E dragostea de mamă,

Miroase a fericire!

    Parfumul ei puternic, 

    Frumos și îmbătător,

    Parfumul ei prosperic

    Ce te înalță-n zbor. 

Și acea clipă a trăirii,

N-o vei uita nicicînd.

Din fructul fericirii,

Zâmbeai încet gustând. 

    Strigi cu inima deschisă:

    -Vai, atât este de dulce!

    Iar tristețea-n tine închisă,

    Pleacă, în infern se duce.

Ca un fluture albastru

Printre nori catifelați,

Ești tu fericit maestru

Al iubirii dintre frați.

    Fericirea-nu-s cuvinte,

    Ci o comoară cu iubire.

    Ai încredere și simte,

    Cum miroase a fericire!

Călătoresc cu trenul 

Prin dulcile amintiri

În ochi le-ngheață gerul

Rămăn ca niște priviri.

Adânc la mine se uită

În ochi, pătrunzător

Oprind pe loc suflarea 

Lăsându-mă să mor...

Îmi fac atunci bagajul 

Cel mic și imaginar

Să plec , să nu scap zborul

Ce se împrăștie fumar.

Ajung la destinație 

Și râd și plâng și simt

Plăcută... acea senzație 

Că fericită sunt!

Cînd vine noaptea iarăși 

Și ochii nu mai pot,

Cu muzica-n urechi

Și lacrimile în ochi.

    Și zâmbetul acela 

    Ce-l porți tu zi de zi,

    El seara se distruge 

    Și nu mai poți zâmbi.

Deși toți ți-s prieteni,

Mereu ești singur...Tu!

Durere ai pe suflet

Și inima ții scrum.

    Iar dimineață iarăși,

    Pui masca tu din nou...

    Și mergi tu înainte ,

    Cu gândul înapoi.

Într-un final reiese

Că singur ești acum,

Dar totul va fi bine

Dar tot la rândul lui.

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte

dă-ne nouă pâinea

cea de toate zilele.

Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm

de la fapte rele

ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea

Sub povara Ta.

Azi parca te simt aproape

Maine uit complet de tine

Nu te mai vad deloc printre pleoape

Noroc ca avem acelasi nume pe buletine. 

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.