Povara averii

Mă poți vedea plângând de acolo sus?  

Urlu spre cer, căutând al tău răspuns,  

Dar primesc în schimb o tăcere amăruie,  

Prefăcându-mi iarăși sufletul în statuie.

De ce ai trebuit să pleci cu tot cu parfum,  

Lăsând în urma ta doar un miros de fum?  

Căci m-ai ars până când am devenit cenușă,  

Cuprins de dor, simt cum rămân blocat la ușă.

Și ce mi-a mai rămas de la tine acum mi-e zid,  

Țintuindu-mă de el, de parcă aș fi tras în vid.  

Și scriu pe el cu degetele, lăsând totul să doară,  

Folosindu-mi sângele drept cerneală — și mă doboară.

Ca mai apoi, îngenuncheat, să renunț la mine,  

Neputând să mai trăiesc fără semne de la tine,  

Fără să-ți aud glasul care-mi mângâia lacrima,  

Făcându-mă să zâmbesc, uitându-mi patima.

Dar acum, lipsit de alinarea purtată de tine,  

Îmi pun capăt acestor cumplite zile și suspine,  

Trimițându-mă cu mâna mea în iadul iubirii tale,  

Fara resentimente, doar resemnare în flăcări pale.

Te rog să-mi fii primăvară

În această toamnă fără de culori  

Și adu-mi de poți o sclipire magică  

Din ai tăi mirifici ochișori

Te rog rămâi aproape  

Nu pleca și tu acum  

Pe meleaguri depărtate  

Să-mi devină sufletul scrum

Te rog, mai dă-mi un ultim sărut  

Unul la fel de dulce ca la prima întâlnire  

Și o ultimă flacără-n suflet  

Aducându-mi o mică zvâcnire

Iar atunci când singur voi rămâne  

Te voi păstra în ale mele amintiri  

Cu acea gingașă privire  

Așa cum eram la începuturi

Și, o dată cu plecarea ta,  

Ia-mi, te rog, și toate deznădejdile  

Și-n liniștea nopții, amintirea-mi va aduce alinarea  

Iar, în vise, ne vom reîntâlni, iubita mea.

Am murit de viu, dispărând ușor-ușor de lângă tine,  

Devenind o fantomă tăcută a trecutului ce urlă,  

Suspinând sânge atunci când treci pe lângă mine,  

Dar nu mă vezi, privești prin mine fără căldură.  

Te oprești, îmi simți prezența goală, deși nu persist,  

Îmi auzi pașii speriată, dar acum nu mai tresari.  

Mă strigi într-o lume transparentă, trist, deși nu rezist,  

Cu lacrimi de smoală ce tăioase cutreieră-n uitări.  

Totuși nu poți să auzi lacrima căruntă a existenței mele,  

Doar vezi o umbră ce în suflet îți lasă un fior rece,  

Ascultând șoaptele viscolului iubirii noastre, îngreunând zalele,  

Cu amintiri înghețate în trecutul ce plângând refuză să plece.  

Iar dacă mai rămân, voi fi doar o veșnică umbră,  

Rătăcind aevea într-o lume ce nu mă recunoaște,  

Ca și o fantomă a unei iubiri ce a devenit macabră,  

Obligat să plantez sentimente menite să nu mai renască.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

dragostea

răbdătoare plină de bunătate

ajută întărește limpezește

omul

iertând ridicând miluind

milos omniprezent

Dumnezeu 

Cum să faci să te găsești

Din greșeli să te oprești

Când îți vine tot să-ți dai

Când probleme mereu ai

Cu cât stai mai mult pe loc

Pui mai multe paie-n foc

Și nevoia să fugi crește 

Forța-n tine ofilește

Și ai face și ai drege

Și trecutul ți l-ai șterge

Toate le visezi zăcând

Toate le parcurgi căzând

La iubire tot mai speri

Deși n-o vezi nicăieri

La mai bine tot te rogi

Dar te duci la psihologi

Și vezi lumea minunată

Cum devine-ncet pierdută

Și vezi cerul Infinit

Și vrei să nu fi trăit

Iar în oameni nu mai crezi

De toate te-ndepărtezi

Și de ce ți-e cel mai drag

Tot vezi și-l vezi tot mai vag

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

s-a întors gerul,

cu asprimile lui,

răutățile lui,

și cu

multe, multe vorbe

de ocară.

ademenitor, ca un clocot de ape,

e parfumul narciselor...

din apropiata  primăvară?

poate.....

Culeg din noapte fragmente de vise,

Realitatea se contopește

cu luminile-i stinse.

Memoria imi joaca feste si

ma agat de amintiri,

Piese de puzzle își

caută potriviri.

Alarma suna in ora

cruda si târzie,

Uit subtil de siropoasa-mi

fantezie.

Ma trezesc in iad,

imi fac si o harta!

Nu ma opun la ce îmi 

rezerva soarta.

Lumina e acra si vreau

sa plec departe,

Licoarea de aseară vrea sa-mi

facă parte.

Oglinda îmi zâmbește cu

tente necrofile,

Apocalipsa e aproape dându-mi

semne subtile.

Aduc mesaje de dincolo

de toate!

Suntem înzestrați cu

întunecate arte.

Magia e lichida si curge

prin sentimente,

Gestul faureste viitoarele

momente!

Se recoltează iubirea oficial,

dramatic.

Moartea nu va fi ceva zadarnic!

Domnita suavă,demoni

ți se alătura!

Fiind prea sus nimic nu

te mai satura.

Rugaciunea e între barele viitorului,

Influenta puternica pe

timpul postului!

E ușor sa crezi si sa

nu cercetezi,

Soarta crucifixului sa o cedezi.

Arbore cu fiecare-i

creanga originala,

Pomul cu leacuri pentru

orice boala.

Se da de veste,se caută zeița!

Sa fie cu castel si tot

ce e de fiță!

Dac-ar fi să-ți fac portret 

Și să mi te-asemăn,

Eu aș fi un sumbru suflet

Iar tu, al meu geamăn.

Dac-ar fi să-ți fac un cânt 

La vioară, tăcut în noapte,

Eu aș fi tainic descânt 

Iar tu, sincron de șoapte.

Dac-ar fi să-ți fac poem

Să-ți găsesc rima perfectă,

Pentru mine ai fi boem,

Într-o lume imperfectă.