Laguna albastră

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Laguna albastră

Date of posting: 22 July

Timp de citire: ~11 min.

Views: 477

Log in and comment!

Other poems by the author

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - V / VIII

    O, Min, cu trupul tău veşnic fertil,
    Renaşti din vechi, viril, viu şi util,
    Tu faci să se-nmulţească în anotimp ploios,
    Nilul cel sfânt al zeilor, mănos!
    
    O, Neith, din trupul tău răsare viu,
    Copilul-Soare: viaţă întru pustiu,
    Întreagă lume prin el se clădeşte,
    Şi pe tine, o, rege, te slăveşte!
    
    O, Nekhbet, zeiţă, din pleoapa ta ocrotitoare,
    Căzut-a pe pământ o lacrimă strălucitoare,
    Şi se născu din ea Nekheb oraşul fără nori,
    Locaşul sfânt al zeilor nemuritori!
    
    O, Nephthys, de-am să mor curând,
    Să-mi ocrotești sufletul frânt,
    Şi pasul drept să mi-l îndrumi,
    Spre-naltul celorlalte lumi!

More ...

ZBOR FRÂNT...

Nedeslușitul meu zbor frânt,
Încă legat de pământ,
Fără puteri, necuprins,
Am renunțat, nedesprins...

Cu tălpile lipite de glie,
Visând la zbor de ciocârlie,
Sufletul meu a zburat fără urmă,
Trupul meu a rămas singur în humă...

Aripile mele de lumină turnate în ceară,
Topindu-se în steaua de-aseară,
Au desfăcut al meu legământ,
Un vis împlinit doar în cuvânt...

Și am ajuns într-un târziu să dăruiesc,
Un semn albastru și ceresc,
Îmblânzitelor mele patimi,
Fertilele mele lacrimi...

More ...

NINSOAREA ASTA, SIGUR VA CĂDEA

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

More ...

NINGEA

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

More ...

SONETUL PELERINILOR TÂRZII...

    Ridicaţi spre cer pocalul, 
    şi sorbiţi pân' la final, 
    elixirul tinereţii cu al roşului rubin, 
    după care-acum suspin!
    
    Haide, vino, dragă fată, 
    şi-mi aşază iar pe masă, 
    la o singură lumină, 
    tremurată de de feştilă, 
    un festin, 
    pentru-n pelerin, 
    călător pe-ntreaga mare, 
    cu sufletul în declin.
    
    C-am venit, cu mic, cu mare, 
    de la mare depărtare, 
    să-ţi punem o întrebare:
    "- Mai ai vinul spaniol?"
    
    Uite, am ridicat paharul,
    transparent, murdar şi gol, 
    şi aştept să fiarbă-ntrânsul, 
    elixirul cel creol...

More ...

O ULTIMĂ PRIVIRE

Cu o ultimă privire-n jos plecată,
Am refuzat să cred, ori n-am știut:
Iubirea noastră nu e fără pată,
Doar un colos cu picioare de lut...

Și-am asistat, cu neputință-n glas,
Lumina cum se prăbușește în mine,
Și în puținul timp ce ne-a rămas,
Eu am ales să tac și să te protejez pe tine...

Și ți-am zâmbit cu evidentă întristare,
Dar tu, citindu-mă cu-o ultimă privire,
Final, n-ai înțeles c-a mea îmbrățișare,
Era de fapt un cântec trist de despărțire...

More ...

Poems in the same category

Satul meu !

Nu cu mulți ani în urmă,râul Prut, era navigabil.

Satul și-a ales bine locul de întemeiere, pe colina 

unui deal, ferit de inundațiile neașteptate.

      Oamenii își procurau apa de băut și cea 

folosită în gospodării direct din Prut.Încă de mici,

noi copiii ne asumam obligația să aducem apa 

cu cobilița, o bucată de lemn bine mașteșugită

având la capete niște scobituri în care se fixau

clanțele celor două găleți.Panta pe care coborâm

era tare înclinată, ușor de coborât, dar greu de urcat.

cu cele două găleți pline.Malul Prutului era loc de 

joacă și de plajă având un nisip curat și mărunt.

       Copii luând exemplu celor mari,aruncau și ei 

undițile în apă, un sport plăcut și pierdere de timp,

unde se spuneau cele mai frumoase povești.

            Va cuntinua.

More ...

Cu aripile frânte

Ți-am spus: "eu te pot apăra de alții, dar nu te pot apăra de o singură persoană, și aceea ești tu. Fiindcă nici tu nu te poți apăra de tine însuți."

Ai tăcut, și am tăcut. Iar tăcerea a crescut între noi uriașă cât tot universul. Priveam zarea cu ochii mijiți, cum soarele își sfârâie ultimele raze, abdicând în fața primelor stele ale nopții, și o oboseală grea îmi făcea să-mi simt trupul străin, amorțit...

Într-un final, părea că țârâitul greierilor nu mai putea sa-mi acopere țiuitul din ureche, iar focul dădea semne că se domolește, azvârlind în întuneric, licurici care dansau nepăsători, pierzându-se unii de alții. Vreascurile uscate trosneau ca niște bice înfierând carnea nopții și înroșind întunericul ca o rană care îmi ardea îndărătul pleoapelor.

Am strâns buzele de durere, chircindu-mi mâinile și apăsând pe durerea ascuțită din piept: aveam gura uscată ca o iască, incapabil să mai rostesc cuvinte. Doar le mai puteam rosti în minte. Atunci am simțit cu adevărat că inima nu este o pompă oarecare, ci un vortex care împinge sângele ce năvălește în vene ducând odată cu el, un șuvoi nestăvilit de simțăminte, iar și iar, cu fiecare bătaie cavă...

"Ce înseamnă asta?", mi-a zis rațiunea. Și am scuturat din cap refuzând să mai cred, refuzând să mă las pradă deșertăciunii, refuzând să mai am așteptări. Iar fără așteptări nu vor mai fi nici dezamăgiri, căci ce altceva poate stârni furtuna perfectă decât o nouă dezamăgire, adăugată la un șir nesfârșit de alte dezamăgiri? Ce mai contează încă una în plus? Mâine vei uita și va trece!

Dar dacă nu va trece? Dacă "zborul" e de fapt cădere? Căci am năzuit zborul, și Doamne!, de câte ori a trebuit în viața mea să-mi frâng aripile, să cad, și din fiecare cădere, să-mi închipui unele noi și s-o iau de la capăt? Atâtea zboruri frânte m-au adus aici, uneori rănit, alteori inutil, dar niciodată învins. Căci rațiunea mea de fier, construită cu sacrificii, sudoare și nopți nedormite, a pus stavilă de netrecut vortexului năvalnic, gata să înece totul în sânge...

Astăzi, singurătatea a ros în mine precum un cariu, prefăcându-mi gândurile în rumeguș, fiindcă tu ai ales să lupți cu toată lumea, chiar și cu mine, cel care te-am ocrotit, refuzând să duci lupta asta și cu tine însuți, lașitate pe care rațiunea mea nu mai poate s-o transforme în "mâine, va trece"...

Dar nu a trecut. Am sperat că se va risipi în tăcere, dar, din păcate, a devenit mai amplă și mai grea, cu fiecare minut pe care l-am simțit târându-se prin mine... prin noi... fiindcă în adâncul vortexului meu, rațiunea mea a fost mulțumită că încă mai poate rosti cuvântul "noi"...

Nu e disperare, ci poate o formă disperată de supraviețuire, întocmai ca un naufragiat, care, neștiind să înoate, își împinge salvatorul către adâncuri... un punct de sprijin, în care rațiunea dă voie vortexului să rupă zăgazul de fier care ne-a ținut echilibrul... E timpul pentru o nouă pereche de aripi. Acestea zac frânte, arse de nepăsarea ta...

More ...

Elogiu tinereții pierdute

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

More ...

Vorbe-n vânt...

Te-ai simțit vreodată ca o perdea ieșită pe dinafara ferestrei, în bătaia vântului, blestemându-și închisoarea către stolul de păsări care zboară înaltul cerului? Dacă da, atunci ești omul meu... Fiind asemenea, pesemne că vorbele astea vor ajunge mai ușor către tine...

Niciunde n-am fost capabil să rostesc ceea ce simt mai bine și mai aproape de suflet decât prin scrierea vorbelor pe hârtie, căci deși am vorbit slobod, parcă tot cuvântul scrijelit cu pana pe hârtie mi-a fost mai la îndemână... Poate din nostalgia scrisului de mână - din păcate, tot mai rar astăzi - sau poate din dorința ca vorbele să rămâie undeva, întrucât cele rostite se pot pierde și uita cu ușurință pe cușmele vântului...

Am continuat să scriu, întrucât, apropiindu-mă de senectute, n-am vrut să-mi uit simțirea, mai mult pentru toate prin câte-am trecut, măcar că cuvintele sunt mult prea sărace într-a zugrăvi lumile mele...

După cum, atunci când am gura uscată ca iasca, sunt doritor într-a soarbe apă răce de fântână, întocmai la fel am simțit ca gândurile mele să poată fi rostite și altădată de altcineva...

Cuvinte scrise frumos, caligrafic, așternute cu grijă pe hârtie, cuvinte care grăiesc despre inima și mintea mea, ce-am simțit eu sau ce-am gândit eu, într-un moment aparte sau obișnuit al zilei...

Așa că am lăsat cuvintele să se zbată către oriunde, întocmai precum perdeaua de la fereastră, neînchizându-le în închisoarea lor de hârtie, întrucât am credința nestrămutată că ele vor zbura înaltul cerului precum păsările călătoare ale sufletului meu...

Eu sunt omul lor...

More ...

DANIEL PAR. 2

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

 

 

More ...

Despre timp

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍