Miercuri seară

Muncitorul dragon Rangă-Talpă

este auriu ca în telenovele,

Are un motor pitic ca la carte 

Și rage ca un tenor cu un pistol motorizat.

Plânge la telefon ca un pitic

Pentru că nu știe limba română.

Știe să joace bine într-o dramă,

Dar infrastructura îl dă pe spate.

Ai fost și vei rămâne prima  mea iubire 

Care eu am iubito foarte mult 

De care îmi voi aminti tot restul vieții mele cât voi trăi  pe acest pământ 

Seara mă gândesc la tine nu știu dacă faci și tu  la fel ca și mine 

Iar când mă culc te visez noapte și zi că poate într-o bună zi vei reveni din nou lângă mine prima și ultima mea iubire 

Muștărel era un futurel

Micuț de fel și gălbenel

A început  recent să zboare.

Și din floare în floare

A descoperit lumea cât de mare e.

Înocent și prostuț de fel

S-a așezat pe un cârnat,

Acoperit de un sos gălbui

Muștărel a stat și s-a gândit

Ce îi făcui săracului.

Și cât timp a stat

A fost și el mâncat.

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Un fuior de îndignare îmi stă în casă,

zadarnic de încerc să-l torc.

Fire albe ce m-au legat de tine,

moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă

într-un nod familiar.

În jurul gurii îți cos amarnic,

cuvinte spuse prea devreme.

Acum brazdate-mi sunt pe față

spaimele iubirii mele.

O alta ață se-nfiripă, jalnic,

adânc, uitându-te zâmbind.

Sugrumată-mi e speranța

ca n-ai terminat cu mine,

că paioara nu e gata.

Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-

toarnă-mi mânia toată,

pe pânza brăzdată cu ochii

tăi efemeri și cutezanți.

Varsă-mi aurul din vene,

pe care l-am simțit cândva,

cand nu știam dacă voiai

să mă arunc în gol, în fața

ta.

Ușure toarce-mi hybrisul

c-am îndrăznit, vezi Doamne, 

să mă-ndrăgostesc firesc

De un Soare fără raze, tu,

Eu, lună fără cer.

Cere-mi toate vorbele diseară

înapoi, nu le mai vreau.

Propria-mi pânză mi-am rupt-o

chinuită, în fața Ta.

Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!

lasă-mă să mă golesc,

de toată mândria ta și patos-

resimțite de-un veac.

La ce-mi sunt bune deziluzii,

cand în mintea ta cumplită,

eu doar trec, mă umilesc,

Doar ca ție să nu-ți dispară

prețioasa ta coroană.

Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far

Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă

Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie

Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează

E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

Sunt din românii mai sfioși ?

Poate că - s evlavioși.

Sunt alții: tăcuți ca melcul ?

E, poate, în ei: talentul.

,, Tu știi necazul sufletului meu.,,

Ești îndurat și bun și Dumnezeu ...

Vă rog acum, Dominatorule Preasfânt 

S-aveți în grijă tineri, de - au  sau nu : Cuvânt.

Chiar de Cuvântul Sfânt i-un Domn Isus !

,, Pe restul am să știu Eu cum să - i judec ! ,,

Vorba aceasta S-a rostit de sus

( Despre maturi, nu sabatini cu scutec .)

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

Un suflet învechit, rătăcind într-o lume străină
Într-o luptă perpetuă, dorind să aparțină.
Cândva candid, acum pătat,
Amorf, sufocat de mâini ce cândva l-au îmbrățișat.

Agonie de moarte blândă,
Curge pe piele rugină neagră,
Cuget altar umbrar,
Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.
“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,
De a manipula ce vă stă în jur,
Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”
Idioți amăgirea vă stă în trup,
Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.
Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,
Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.
Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,
Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.
Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.
Religii zăbovite mortal de har otrăvit,
Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.