Ma amagesc cu gandul
M-am certat cu dumnezeu ca nu mai esti langa mine
Ma amagesc cu gandul ca el stie cel mai bine
O droaie de sentimente ma-ncearca neincetat
Ma amagesc cu gandul ca nici tu nu m-ai uitat
De fapt sunt sigur ca nu-ai cum sa ma uiti
Iubirea ce-am avut-o putand sa mute munti
Cand te-am lasat sa pleci, ai luat o bucata din mine
Ma amagesc cu gandul ca asa e cel mai bine
Acum inchid ochii si vad cum ne iubeam
Timpul se oprea in loc si sufletele ni le contopeam
Cand eram impreuna era totul perfect
Ma amagesc cu gandul ca noi am fost fara defect
Am amestecat iubire, nebunie si durere
Cand eram impreuna pluteam printre stele
Ne-am castigat inimile si mintile simtindu-ne divin
Cand ne tineam in brate era totul sublim
Ai fost femeia vietii mele iar eu al tau barbat
Ma amagesc cu gandul ca nu s-a terminat
Si sunt ferm convins ca inca ma mai iubesti
Iubirea ce mi-ai purtat-o, fiind ca din povesti
Vorba unui mare om, care a spus de negresit:
Ca iubirea adevarata nu are sfarsit!
Poems in the same category
Tarziu și prea devreme...
Ce vânt rătăcit mi te-o fi adus,
De-ai răsturnat peste mine Cerul de sus?..
Tu!...Hoț de inimi risipite-n furtună,
Atât ti-am fost?... o clipă bună???
Atâtea doruri pierdute-n tăcere,
Atâtea dureri ce vor mângâiere...
Și iată-mă iar, în îmbrățişarea grea
A unei povești... fără de final.
Mă tem să zâmbesc, să visez,
În amintirea privirii tale mă pierd.
Îmi arde în piept dorinţa și frica,
Și dorul de tine îmi frânge aripa...
Sub pași de speranță, pământul se frânge
Și vântul tăcerii îmi bate în suflet....
Târziu ne-am găsit, devreme ne-am pierdut,
Și dorul m-adună și mă rupe-n cuvânt.
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Tarziu și prea devreme...
Ce vânt rătăcit mi te-o fi adus,
De-ai răsturnat peste mine Cerul de sus?..
Tu!...Hoț de inimi risipite-n furtună,
Atât ti-am fost?... o clipă bună???
Atâtea doruri pierdute-n tăcere,
Atâtea dureri ce vor mângâiere...
Și iată-mă iar, în îmbrățişarea grea
A unei povești... fără de final.
Mă tem să zâmbesc, să visez,
În amintirea privirii tale mă pierd.
Îmi arde în piept dorinţa și frica,
Și dorul de tine îmi frânge aripa...
Sub pași de speranță, pământul se frânge
Și vântul tăcerii îmi bate în suflet....
Târziu ne-am găsit, devreme ne-am pierdut,
Și dorul m-adună și mă rupe-n cuvânt.
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Other poems by the author
Focul inimii
iubirea noastra a-nceput
dintr-un foc , mai de demult
si cand ne-am revazut
pe loc ne-am replacut
nu puteam ca sa te uit
dar chiar as fi vrut
iar atunci cand te-am vazut
pe loc drept am si cazut
Ai fost
Acum ca nu ti-am scris de mult,
Ce ar mai fi de spus?
Ca trebuia sa te ascult,
Sau ca -mi lipsesti nespus?
Eu te-am iubit, eu te-am lasat,
Am cautat motive,
Acum ca totu-i incheiat,
Visez pe portative.
Eu am ramas singur si trist,
Tu ti-ai vazut de viata,
Am fost mereu prins in trecut
Si n-am pasit in fata .
Te mai astept la o cafea,
Macar sa iti simt parfumul,
Ai fost candva iubita mea,
Eu prostul,ti-am dat drumul...
Cicatricile ranilor
În viața întâlnim atât de multe persoane care ne sunt scoase în drum cu anumite motive
Unii lasă rani adanci si dureroase
Unii ne învață cum iubim si ce este iubirea
Învață să îți vindeci singur rănile, chiar daca sunt produse de altcineva dar nu merita nimeni să fie folosit ca pansamentul rănilor tale
Rănile nu pot fi vindecate complet, rămân cicatrici ce ascund amintiri
Nu avem toți un străin?
E tăcere de atâta timp,
Între noi,în lume,
Mi-e dor de ochii muritorului meu,
Mi-e dor de tine.
În ciuda plecării tale,a rațiunii mele,
Sunt tot aici,te mai aștept.
Am obosit să mă rog în fiecare seară să vii,să fim,
Să existăm..
Nu mai are rost să-ți spun în câte păpădii am suflat,cât le-am vorbit stelelor de tine,
De câte ori I-am cerut să te văd,măcar în vis!
Știu că am întâlnit, cândva,un copil cu ochi negri,
Și de atunci, nu am văzut alții mai frumoși.
Îmi doresc să fie altfel,încă sper.
Am încredere în destin,în Univers,în Dumnezeu,
Mai stau puțin cu gândul la tine,la noi și apoi mă întreb
S-aștept să treacă timpul ori să-l dau înapoi?
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Urme de tăcere
Mă uit la ele — linii tăcute,
Desenate-n carne, adânci și mute.
Nu cer nimic, nu spun cuvânt,
Dar știu prea bine tot ce simt.
Sunt amintiri ce nu s-au stins,
Din nopți cu sufletul întins,
Pe marginea unei tăceri
Ce n-a știut să ceară ieri.
Nu-mi mai e rușine de ele,
Sunt ale mele, doar ale mele.
Dovada că am fost aici,
Chiar când voiam să plec… în mici.
Dar azi le privesc cu un gând nou:
„Uite, ai trecut prin rău.
Și totuși ești.” — Și totuși stau.
Și totuși simt. Și totuși vreau.
Și poate-ntr-o zi, fără teamă,
Le voi atinge ca pe-o rană
Vindecată — nu uitată,
Dar de mine… îmbrățișată.
Focul inimii
iubirea noastra a-nceput
dintr-un foc , mai de demult
si cand ne-am revazut
pe loc ne-am replacut
nu puteam ca sa te uit
dar chiar as fi vrut
iar atunci cand te-am vazut
pe loc drept am si cazut
Ai fost
Acum ca nu ti-am scris de mult,
Ce ar mai fi de spus?
Ca trebuia sa te ascult,
Sau ca -mi lipsesti nespus?
Eu te-am iubit, eu te-am lasat,
Am cautat motive,
Acum ca totu-i incheiat,
Visez pe portative.
Eu am ramas singur si trist,
Tu ti-ai vazut de viata,
Am fost mereu prins in trecut
Si n-am pasit in fata .
Te mai astept la o cafea,
Macar sa iti simt parfumul,
Ai fost candva iubita mea,
Eu prostul,ti-am dat drumul...
Cicatricile ranilor
În viața întâlnim atât de multe persoane care ne sunt scoase în drum cu anumite motive
Unii lasă rani adanci si dureroase
Unii ne învață cum iubim si ce este iubirea
Învață să îți vindeci singur rănile, chiar daca sunt produse de altcineva dar nu merita nimeni să fie folosit ca pansamentul rănilor tale
Rănile nu pot fi vindecate complet, rămân cicatrici ce ascund amintiri
Nu avem toți un străin?
E tăcere de atâta timp,
Între noi,în lume,
Mi-e dor de ochii muritorului meu,
Mi-e dor de tine.
În ciuda plecării tale,a rațiunii mele,
Sunt tot aici,te mai aștept.
Am obosit să mă rog în fiecare seară să vii,să fim,
Să existăm..
Nu mai are rost să-ți spun în câte păpădii am suflat,cât le-am vorbit stelelor de tine,
De câte ori I-am cerut să te văd,măcar în vis!
Știu că am întâlnit, cândva,un copil cu ochi negri,
Și de atunci, nu am văzut alții mai frumoși.
Îmi doresc să fie altfel,încă sper.
Am încredere în destin,în Univers,în Dumnezeu,
Mai stau puțin cu gândul la tine,la noi și apoi mă întreb
S-aștept să treacă timpul ori să-l dau înapoi?
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Urme de tăcere
Mă uit la ele — linii tăcute,
Desenate-n carne, adânci și mute.
Nu cer nimic, nu spun cuvânt,
Dar știu prea bine tot ce simt.
Sunt amintiri ce nu s-au stins,
Din nopți cu sufletul întins,
Pe marginea unei tăceri
Ce n-a știut să ceară ieri.
Nu-mi mai e rușine de ele,
Sunt ale mele, doar ale mele.
Dovada că am fost aici,
Chiar când voiam să plec… în mici.
Dar azi le privesc cu un gând nou:
„Uite, ai trecut prin rău.
Și totuși ești.” — Și totuși stau.
Și totuși simt. Și totuși vreau.
Și poate-ntr-o zi, fără teamă,
Le voi atinge ca pe-o rană
Vindecată — nu uitată,
Dar de mine… îmbrățișată.