ACASĂ...

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...

    Ca o ploaie de foc, 
    arzându-mi venele, 
    ca o durere adâncă, 
    mângâindu-mi inima, 
    ca un curcubeu imens atârnat, 
    deasupra unui lac albastru, 
    te-am găsit, te-am iubit, 
    te-am pierdut, te-am uitat...
    
    Şi-acuma-s trist şi-nsingurat, 
    şi plâng fără de lacrimi, 
    căci ochii negri, mi-au secat...
    - şi-n zadar te mai caut, 
    căci nu eşti de găsit -
    şi te iubesc, dar e prea târziu, 
    te doresc - dar e prea devreme, 
    te urăsc - dar e prea nu ştiu cum, 
    te iert - şi nu ştiu de ce...

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

Eu n-am știut că sunt un înger,
Că n-am aripi, nici păr bălai...
Și nici săgeți strălucitoare ca un fulger,
Și nici în urmă-mi fluturi drept alai...

Eu n-am îndrăznit să sper, să mai zbor,
Cu neputință, i-am privit pe alții cum zboară,
Cum cerul meu albastru, a rămas fără nor,
Scuturate, aripile mele au ales să moară...

Eu n-am implorat și nici n-am cerut iertare,
Doar am ales să exist luminos pentru cei,
Care muți de durere, tânjesc cu disperare,
După soare, căldură și înălțare spre zei...

Căci eu la rândul meu am să mă-nalț cândva,
Înspre lumina caldă și blândă ce coboară din cer,
Trăirile mele în cuvinte de ceară se vor revărsa,
Căci voi fi fost o clipă pierdută-n eter...

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

Aș face-o.

Aș face-o de o mie si una de ori.

Te-as invata… Daca-ş putea, sa zbori.

Ti-as pucta si lumea in culori.

Pe maini m-as murdari,

Rodiile le-as decoji.

As urmari iarba crescand

Si as da ocolul lumii ani la rand.

Nu ma voi opri,

Viata ti-o vei indeplini.

Cu mine…sau nu, alaturi,

Caci rodiile au ele invataturi.

Aripile mele ti le voi da,

Chiar daca nu se potrivesc.

Inima mi-o voi trada,

Ca sa iti fie tie dar dumnezeiesc.

Aș face-o.

Aș face-o din nou.

As lupta cu demoni.

As opri si electroni.

Pe maini m-am murdărit,

Dar degeaba,

Caci mușamaua de satin alba

S-a patat cu rosu aprins.

S-a patat.

Am incercat.

Nu am ce sa mai fac.

Pe maini m-am patat.

Se intinde sucul,

Pe toată suprafața,

Iar eu stau pe langa

Si-mi acopar fața.

Am eșuat.

Mușamaua s-a patat.

audio

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025

dragostea mea s-a risipit

pentru că nu ne-am potrivit,

iar acum nu mai simt nimic

în corpul meu mic.

te-am iubit o vară întreagă, 

sperând să îți fiu dragă.

am așteptat iubirea ta

însă ea nu se arăta. 

sper ca într-o altă viață

iubirea mea să nu se agațe de un fir de ață,

tu să mă iubești

și să nu te oprești.

Ai tăi nu sunt de acord

cu mine

Tu ai vrut sa mi faci un

bine

Dar cum sa mi fie bine

Când tu nu esti langa

mine

Te rog sa ma ierti

Daca te am facut sa te

cerți 

Cu cei pe care îi iubesti

Doar ca sa ma protejezi

Am gresit si as da timpul

înapoi

Sa fim iar amândoi

Dar Intr un final mi am

dat seama

Ca iubirea nu învinge

teama