UNIVERS FĂRĂ STELE

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Sub cerul adânc al Galileei,

printr-o fereastră deschisă

a pătruns lumina.

Nimeni nu a văzut

cum ai primit vestea,

dar toți au simțit

tăcerea din inima ta.

Nu ai căutat cuvinte mari,

nu ai cerut înțelegere

pentru taina ce se petrecea.

În tine, Dumnezeu s-a făcut om,

iar tu, Maică,

te-ai făcut pământul care naște.

Ai umblat prin lume

fără a căuta slavă,

ci doar mângâiere

pentru fiecare suflet rănit.

Făcută din iubire pură,

din durerea ce naște viață,

ai fost umbra liniștită

a unui timp nesfârșit.

Pe cruce,

împărtășind cu Fiul tău

fiecare cuvânt mut,

ai cunoscut adâncul chin,

dar și iubirea

care trece dincolo de moarte.

De atunci,

nu mai există părți tăcute ale lumii.

Căci tu, Maică, ai devenit ecoul

care răsună în fiecare colț

al acestei lumi frânte.

În brașele tale,

cu fiecare pas al tău,

lumea învață din nou

că iubirea nu cunoaște sfârșit.

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

Și-am să fiu un râset
Însorit ca de copil,
Un zâmbet calm, încetișor
Ce în suflet e umil.

Și-am să fiu un vânt,
Un gând ce se duce în văzduh
Ca o briză răcoroasă
Ce-ti golește sufletul de ce te apasă.

Și-am să fiu o floare
Ce apare rușinată
Și se lasă-ncet cu o petală
Când viața nu e ușoară.

Și-am să fiu o firmitură
Ce o dai mereu deoparte,
E restul din întreg
Ce a rămas trist, singuratic.

Și-am să fiu o mare
Valuri ce te duc departe,
Ea îți lasă toate durerile
Să dispară într-un mod aparte.

Și-am să fiu o noapte
Care mintea ți-o odihnește
Chiar dacă se și prea poate
Inima să ți-o pertubeze.

Și-am să fiu ce pot,
am să fiu lacrimă și putere,
am să fiu soare si potop,
am să fiu ceea ce lumea va cânta
o poveste ce se spune la nepoți,
ceea ce nu vei vrea să uiți, nici chiar dacă poți.

Am plecat si nam uitat,

oamenii ce m-au indrumat.

Au ramas ei cineva,

pentru mine în viata mea.

Ei sunt mierea si amarul

ceam gustat eu in tot anul.

Si ajungand eu cineva

tot ramane viata mea.

Scopul fiind finisat

mai am mult eu de lucrat.

A fost greu si indurerat

insa mergem neincetat.

Timpul vine nevazut

cu fapte de necrezut.

Asta este realitatea

pentru toata majoritatea.

Trăirea pe pamant,

este doar un lucru sfant,

este doar o incercare

care cere o indrumare.

Fiecare pe pamant

au in ei si duhul sfant.

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!