Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.

Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!

As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

Tu ai spus

Sa ne masuram

Sa ne asezam

Spate-n spate

Am masurat si am vazut asa 

Statura ta

Aproape firava

Mult peste cit pot eu cara

Darnicia ta

Coplesitor nevazuta

Atit de mare-i recunostinta

Glasul tau

Chiar soptit

Mai sonor si raspicat decit al meu

Visele tale

Colorate tacut

Asa adinc coborite-n amintire

Ochii tai albastri

Desi tristi

Infinit mai frumosi decit ai mei

Dar iubirea ta

Altfel adinca

N-o poate-ntrece pe a mea

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!

Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.

Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!

Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.