Privire

Fărâme de tăcere
în noaptea ce curge –
ne întâmplăm.

țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

Timpul șoptește:
"Nu exist."
Eu ascult.
Și devin șoapta.

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Trăim într-o vreme

în care clipa se consumă

mai repede decât sensul,

iar adevărul, fragmentat,

circulă fără memorie.

Ne rostim viețile

în formule scurte,

ca și cum tăcerea

ar fi devenit

un lux suspect.

Orașele se înalță,

dar omul rămâne

într-o perpetuă

micșorare de sine,

negociind zilnic

cu frica de a fi vulnerabil.

Suntem legați

prin fire invizibile,

însă inimile

se ating rar,

ca niște continente

uitate de timp.

Și totuși,

sub acest cer grăbit,

mai există gesturi lente:

o privire care rămâne,

o voce care nu cere nimic,

o prezență

care refuză să plece.

În ele, lumea își amintește

ce ar fi putut fi

și ce încă mai poate deveni.

Păduri uitate plâng în noi,

Cu frunze moarte de altoi,

Sub tâmple arse timpuriu,

Ne preschimbăm în argintiu.

Pe cer e sânge, luna stinsă,

I-o rană rece, necuprinsă,

Iar glasul tău în plecăciune,

Durerea inimii și-o spune.

Din pielea ta, un fum s-aprinde,

Cenușă vie se desprinde,

Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,

Se scurge amurgul pe pământ,

Iar noaptea-și țese vălul greu,

Pe trupul tău, pe trupul meu,

În ochi ne-apare-un cer de plumb,

Și totu-n jur se vede strâmb,

Din noi rămân doar umbre reci,

Pe lunci străine și poteci,

Și timpul mușcă tot mai crud,

Din ce-am fost foc, azi suntem lut.

Te-ai dat spre răstignire,

Spre-a noastră mântuire,

Crucea în spate ai purtat,

Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.

Pe Golgota tu răstignit,

Multe Doamne ai pătimit,

Iar celor ce te-au prigonit,

Păcatul nu le-ai socotit.

Cu mult suspin și cu durere,

Maica Ta privea -n tăcere,

Alăturea și Ioan sta,

Și o îmbărbăta.

Iar scriptura s-a împlinit,

Iadul cu moartea ai zdrobit,

Și - a treia zi Te-ai ridicat,

Hristos a înviat!

Crucea aceasta, lemn sfințit,

Semn creștinesc a devenit,

Noi când cu ea ne însemnăm,

Pe cela rău îl alungăm.

AUTOR: Rada Maria 6D 

Vieți paralele trăite-n Univers,

în viața de-acum

doar dezechilibru.

 

Într-una eu mor,

în alta renasc.

 

Greșit am ales,

dar mi-am asumat.

 

În alta repar

și calea separ.

 

Într-una eu plâng,

în alta-i extaz.

 

Ce fac acum,

când totul mi-e clar?

 

Decid să respir:

să mor sau să cad,

rămân sau plec

din ambele vieți,

crezând că renasc

în cea din prezent.

 

Mai bine rămân

și schimb tot ce știu,

dar fără a răni,

și schimb prin a iubi..

 

Furtuna dispare,

și calmul e ferm,

și liniștea apare

când vieți dau sens.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.