Numai toamnă...atât

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

Roua pe iarbă zilele-și curmă,

Oile urcă răsfirate de turmă,

Pământul își plânge iarba păscută,

Și toată pădurea astăzi e mută.

Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,

Groaza-mi sporește sub mângâieri,

Tot câmpul devine într-o clipă arid,

Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.

Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,

Frunzele tremură, moarte în cale,

Raze fierbinți în mine se frâng,

Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.

Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,

Din zâmbetul tău seva îmi trag,

Din iarbă cu patos roua o strâng,

Și bob cu bob îți împletesc un șirag.

Noaptea sfârșește și zori se ivesc,

Iarba surâde la ziua cea nouă,

Stai tristă, și plângi, și privesc,

Cum lacrima ta devine boabe de rouă.

Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,

Asculţi doar muzică de clopot,

Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,

Când dinţii coasei râd în hohot.

Luate-ar dracu și pe tine,

Apoi să-ngheţe iadul bocnă,

Îngerii cu lungi patine,

Să vină, să dea la copcă.

Să halim pe burta goală,

Mușchi de moarte congelat,

Să trăim fără morală,

Duși cu pluta spre păcat.

Plâng iarăși peste adânca-ți rană, 

Ca sângele să ți-l încheg în vers, 

Iar lacrimi lucind pe obraz în goană, 

Străbat același drum prin univers. 

Ți-e gândul mort și steaua neagră, 

Cu ochii mei albaștri o reaprind, 

Și muguri curg din inima-ți beteagă,

Pe pieptul meu de gheață, înflorind. 

Și nu mai știu de ce și cum dar plâng, 

Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut, 

Umil m-aplec cu buzele și strâng, 

Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut. 

Cândva vei spune: el a fost o umbră, 

Iar umbra lui era și umbra mea, 

Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră, 

Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.

Acum când sufletul mi-e rece și uitat, 

Când amintiri îmi folosesc drept hrană,

Cu al tău sânge în versuri închegat, 

Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană. 

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Azi stau cu fruntea-n palme abătut,

Nu pot să iert nimic din ce s-a petrecut,

Peste iubirea noastră bate-un vânt ciudat,

Sărutul de pe buze sub lacrimi s-a uscat.

Se rupe cerul din senin și aprig plouă,

Pe păru-ți ud se-adună-n ciucuri rouă,

Iar floarea de mireasă își scutură petala,

În sângele-mi de mire pătrunde grabnic boala.

Și pașii noștri, ce ieri mergeau spre casă,

Se risipesc acum pe-o cale mai întoarsă,

Privirea ta mă caută, dar nu mă mai găsește,

Ca un ecou ce-și pierde glasul și-apoi se risipește.

În pieptul meu se strânge acea tăcere grea,

Ca fumul unei toamne ce arde altundeva,

Îmi spun că timpul, poate, va ști să ne dezlege,

Dar rana nerostită doar lacrimă culege.

Și totuși, printre nori, o umbră de lumină,

Se-așază blând pe inima ce încă ți se-nchină,

Că tot ce mi se-ntâmplă astăzi, nu-i decât,

Răstălmăcirea fadă a unui vis urât...

M-am săturat de insomnii
Inimii începe să-i placă iadul
Culoarea principală-i gri
Combinată și puțin cu albul

Nu am daltonism ci pesimism
Pun răul înainte de toate
Nu am niciun gram de narcisism
Vreau binele pentru fiecare în parte

Raiul există pe veci
Dumnezeu înseamnă iubire
Trebuie în El să crezi și o să vezi
Chiar și de suferi de orbire

Poate pe mine nu mă înțelegi
Ești om indiferent în ce alegi să crezi
Când ești bolnav nu orice doctor te tratează
Doar Dumnezeu e singurul care te salvează

Azi simt cum anii, ca o apă oarbă,

Îmi spală urmele din ce-am trăit,

Iar de sub tălpi pământul mă întreabă,

Ce nume poartă tot ce-am părăsit.

Pe câmpul mut al vechilor dureri,

Atârnă ceața ca un giulgiu pal,

Și parcă morții, risipiți pe nicăieri,

Își strâng tăcerea într-un lung semnal.

Sunt resemnat, și stau la marginea uitării,

Ca un străjer rămas fără hotar,

Cu tâmpla sprijinită-n țărmul mării,

Și respirația cuprinsă-n fiecare val.

Iar drumul meu, sub pași, se face rană,

Ca o scriptură scrisă încet, de mână,

Pe care o citesc tăcuți, din iarbă, anii,

Cu litere de umbră și țărână,

Și simt cum crește din tăceri cuvinte,

Ca niște muguri rupți din rădăcini,

Ce vă vor spune ce-am pus în morminte,

Și-am îngropat sub veacuri de rușini.

Căci nu doar morții dorm sub iarba grea,

Ci și tăceri pe care le-am zidit,

Iar timpul, ca un judecător, abia

Le-așteaptă glasul încă nevorbit.

De-aceea merg cu pașii tot mai rari,

Călcând peste-o memorie rănită,

Știind că-n urma mea răsar lăstari,

Din fiecare rană nerostită.

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

Citesc

Dar aceasta citire-i

Destinata recitirii

Scriu

Dar aceasta scriere-i

Destinata amintirii

Traiesc

Dar aceasta traire-i

Destinata uitarii

Iubesc

Dar aceasta iubire-i

Destinata mortii

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.