MANUAL DE UTILIZARE

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Doamne, unde este glasul Tău,

Când strigătul meu sparge nopțile goale?

Am pus lumânări în întunericul din mine,

Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.

Am căutat semne în vânt și-n cenușă,

În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,

Dar cerul a rămas închis,

Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.

Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,

Am căzut cu fruntea în praful durerii,

Și Ți-am rostit numele,

Ca pe o rugă scrijelită în piatră.

Dar nu ai răspuns...

Dacă Tăcerea Ta e judecata,

Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.

Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,

Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.

Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,

Sau printr-un oftat de copil adormit,

Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,

Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.

Eu nu cer răspunsuri,

Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,

Ca să pot merge mai departe

Pe drumul credinței...

Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.

Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.

Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.

O albină cât aleargă,

Nectarul să îl culeagă,

Să-l ducă în stupul ei,

Mierea sfântă e a ei.

O primim la cununie,

Să fim uniți pe vecie,

Să avem pace între noi,

Și să scăpăm de nevoi.

Dumnezeu el a lăsat,

Pe femeie și bărbat,

Fiind uniți ei pe vecie,

Să aibă o dragoste vie .

Preotul ne-a cuvântat,

Fie domnul lăudat.

Albina-i un lucru sfânt,

E ca omul pe pământ,

Adună întruna mereu.. 

Să-l slăvim pe Dumnezeu.

Nimic din ce omul are,

N-are dar că și Mirea,

Ea e dulce este bună...

Cu viața ar semăna.

Să iubim cu bucurie,

La Domnul să mulțumim,

Dragostea eternă fie,

Și în veci să dăruim.

Lumea in care traim este o poveste

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii, de demult,

In jurul focului, noaptea,

Pe tarmul marii.

Copii au crescut si au plecat in lume,

Spre tarmul altei mari,

Unde au povestit ce mai stiau,

Copiilor lor, si tot asa,

Pana au obosit si au uitat.

De atunci umbla de colo colo,

Copii cu copii, batrani cu batrani,

Si se privesc cu neincredere,

Ca-s prea batrani sau prea tineri

Sa se bucure de povestea

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii de demult...

Orașul clipește în neon

și uită că fiecare geam e un ochi

care te privește.

Semnalele nu funcționează

dar tu te oprești

și pentru o secundă

respiri profund.

Pașii tăi devin alt timp

un timp care nu cere

aprobarea nimănui.

În buzunar, telefonul tace

înima însă știe

cum să atingă vidul.

Numai între alerte

îți întinzi respirația

ca o punte între ce e

și ce refuzi să devii.

Dar pentru câteva clipe

lumea încetinește

iar tu ești complet prezent.

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!