Înspre lumini

Să ningă azi tot drumul ca pașii să se piardă, 

Să crească-n noi iubirea ca un hotar de nea,

Iar timpul, obosit, să stea altundeva,

Uitându-și veșnicia, doar clipa să ne ardă. 

Să ne-nvelim privirea cu liniștea din fumuri,

Când cerul cade-alb și nu mai cere stea,

Iar gândurile noastre, pierdute-n iarna grea,

Să-și afle adăpostul sub neaua de pe drumuri. 

Să dormi în albe stele, cu fruntea mea pe umăr,

Ca într-o catedrală de fulgi și de pustiu,

Iar sângele din mine, încet, aproape viu,

Să-ți scrie-n palme iarna cu slove fără număr.

Și dacă primăvara va încerca să vină,

S-o alungăm cu geruri, cu cerul înghețat,

Cu dorurile noastre păstrate în lumină,

Ca două focuri albe ce ard neîncetat.

Să ningă cu iubire, ca-n templele de gheață,

Cu clopote de viscol bătând încet în noi,

Iar nopțile polare, cu îngerii lor goi,

Să ne aprindă dorul sub platoșa de ceață.

Să-ți fie pasul fulg și umbra ta ninsoare,

Iar brațele-mi — troiene în care să te pierzi,

Când cerurile iernii, cu stelele lor verzi,

Ne-or scrie peste frunte blestemul de ninsoare.

Și-n albul fără margini al lumii care tace,

Să rătăcim ca visul prin ierni fără hotar,

Doi oameni de zăpadă cu nasturii de jar,

Ce-a primăverii haină refuză s-o îmbrace. 

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

Unicul meu vis e să fim împreună,

Să trăim o dragoste nebună,

Dar tu dispari scuzându-te cu dibăcie,

Iar eu rostesc, lipsit de bucurie,

Iubito nu pleca ! Rămâi o veşnicie.

Îţi place să mă chinui ştiind că te iubesc,

Şi alta ca tine nicicând n-o să-ntâlnesc,

Vino minune … cu mine dragostea împarte,

Căci nimeni şi nimic nu ne va desparte,

Dar să nu fugi, te rog, rămâi până la moarte.

Nici nu clipeşti măcar la a mea rugăminte,

Îngheţi cu-a ta privire şi sufletu-mi fierbinte,

Te ştiu că eşti aparte cu spirit neuman,

Şi-a mea iubire a fost rostită în van,

De aceea te rog din suflet, rămâi. Măcar un an.

De mână amândoi o să zburăm prin univers,

Îţi voi cânta mii de poeme şi toate într-un vers,

Chiar de nu crezi din aştri îţi voi împleti cunună,

Iubindu-ne necontenit sub clar de lună,

Dar să nu pleci. Rămâi puţin. Măcar o lună.

Eşti numitorul comun a tot ce e frumos,

Dar alăturea-ţi roşesc ca un frate incestuos,

Mi-e teamă într-una că mă vei părăsi,

De-o fi să-ntâmple asta, eu nu voi mai trăi.

De aceea te rog iubito, rămâi, măcar o zi.

Vom merge chiar şi-n paradis,

Ne preschimbăm în îngeri şi vom trăi un vis,

Cu stele şi luceferi ne vom prinde-n horă,

Iar când dragostea afrodiziacă ne devoră,

Iubito … să nu pleci, mai stai o oră.

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

Copilărie, draga mea 

Te-aștept să vii la mine;

De ce-ai plecat așa devreme 

Fără să-mi spui 

Cuvânt de despărțire?

Te tot aștept și nu mai vii 

Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi

Ce au trecut atât de repejor 

Fără să-mi lași

Un gând de dor.

Mai vino iar la mine înapoi 

Să văd frumoasa viață,

Ce eu la școală-ades plecam 

Voioasă...dis-de-dimineață.

Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.

La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.

Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,

Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

Închis într-o lume străină și-amară,
Privim spre alții cu pizmă și dor,
Cum viața lor pare o blândă vioară,
Fără de pete, cu pasul ușor.

Zidit între gânduri de beznă și vină,
Zâmbetul pare un palid suvenir,
Inima-n cioburi de el se termină,
În nisip negru, pierdut în delir.

Închis între ziduri, lipsit de speranță,
Plângând după visul ce pare un mit,
Ce-a fost în minte doar o distanță,
E azi de neatins și e mult prea obosit.

Închis, dar în piept o scânteie nu piere,
Cauți lumina prin bezna de-acum,
Alungi obscura și greaua durere,
Să faci speranței un petic de drum.

O picătură de foc și lumină,
Să o cultivi cu întreaga ta forță,
Inima arsă să redevină,
Din disperare, o vie torță.

Să vezi din cer o fărâmă, o parte,
Unde albastrul în ochi ți se-adună,
Lacrimi de viață, iar nu de moarte,
Când peste chin sufletul se răzbună.

Să prinzi un zâmbet adânc, în interior,
Să explodeze pe cerul cel sumbru,
Să simți în juru-ți al prietenilor,
Sprijin curat, fără urmă de umbru.

Prin brațe deschise și multă iubire,
Inima-n piept se va reîntregi,
Speranța va fi a ta regăsire,
Iar zâmbetul larg pe obraz va înflori.

În final, după chin și după soartă grea,
Iubirea și-a găsit, în sfârșit,
O casă nouă în inima ta,
Și-un soare ce pare regăsit.

14.04.26

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.