CURSORUL TIMPULUI

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic

PE STRĂZI FĂRĂ NUME

Pe străzile fără nume

cu lumini de neon și umbre

care uită să plece

trec de mână cu tăcerile mele

care au învățat să danseze

pe ritmul claxoanelor.

Mă plimb pe străzi fără nume

unde trotuarele au uitat să vorbească.

Fiecare piatră are o poveste

pe care nimeni nu o știe.

Luminile becurilor sau stins,

dar umbrele mă urmează

ca niște prieteni tăcuți.

E liniște,

dar zgomotul din cap nu se oprește.

oamenii trec pe lângă mine,

fiecare cu fața ascunsă în telefon.

Mă simt o siluetă, o reflecție

în vitrinile prăfuite ale magazinelor goale.

Pe străzile fără nume,

nu există destinație.

E doar un drum fără sfârșit,

unde timpul se frânge și totuși continuă

să mă caute, să mă învăluie.

Aș vrea să găsesc o poartă, un semn,

să îmi spunî că totul va fi bine.

Dar aici nu sunt răspunsuri,

Doar pași care se pierd în Întuneric.

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

Și L-am văzut pe hristos.

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.

De-acum norii cenușii 

S-au mai pus un pic pe gânduri 

Vor să știe, vor să simtă 

Dacă merită să ningă 

Doar pe vârfuri argintii

Se mai dă puțin de-a dura 

O zăpadă rătăcită 

Ce și-a-nchis acum cortina

Luna însăși se întreabă 

- Unde e a mea zăpadă ?!

- Unde-s toți copiii mei ?!

Ce cândva zburau pe gheață

Noaptea plină de mister 

Rătăci acum hoinară

Căuta gonind spre miază

Albe dealuri de zăpadă 

Vântul aspru ce-ngheța

Frunți, obraji de cărămidă

Iese acum timid, plăpând

Caută pomeți în tindă

Brazii falnici se cuprind 

Și se roagă zi și noapte 

Să-și găsească în curând 

Haine albe și pufoase

Soarele stătea pitit

Gata gata să răsară

Își făcuse loc subit

Și-l dăduse la o parte

Ceața densă de argint 

Hornurile parcă zbiară 

Fumegă din când în când 

Furioase dar fricoase

Că afară parcă-i vară 

Ar fi vrut ca să mai vadă 

Alba nea de-odinioară 

Dar în fiecare seară 

Când copiilor, bunicii

Le citesc povești de somn

Se întreabă pe ascuns

- Oare va mai fi iar iarnă?

Marius Ene, Poland, 22.12.2023

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Afara sunt flori,

Dar eu merg prin nori.

Viata sa ma bucure

Si zobr ca un fluture,

Dar fluturele zboara

Din floare in floare,

Pina ajunge la o mare

Cu apa cit o floare,

Si acolo ea…

Pe o floare sedea

Un fluture in mina tinea

Si fluturele zbura mereu

De parca as fi eu ,

Dar eu nu eram,

Ci un fluture ce dispera,

Ca afara apunea…

Ci curind luna se va trezi

Si va muri,

Iar dimineata va fi din nou zi

Si iar se va trezi ...

Va face in continuare

Poezii pentru surioare...

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

Moșule,ce faci ești,bine?..

Mă opresc iar pe la tine,

Să -mpart plictisu-n jumate,

Să te slujesc ca și la carte..

Ce poftești la prânz, bătrâne;

Oare cum e vremea mâine;

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic -tacul vieții.

.. Radioul sună în surdină,

Tu sorbi din cana ta plină,

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe...

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran,

Tastezi cu patos și elan..

Nici de cină nu te -atingi

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i țelul tău, sărmane 

 ,Nu sa te vaiti la icoane.

C -ai fost bătut de soartă,

Să te usuci că și o plantă,

CĂ șezi în scaun, osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă,

Lampa să ți o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te -njură...

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.