Scriitorul Petru Cărare a decedat

Iepurașul cu blanită

A plecat la grădiniță 

Și a luat in rucsăcel

Cel mai dulce morcovel.

Ma cauti tu cu ambitie,

Si ma cuceresti printr-o propozitie.

Zbor si rosesc mereu,

Precum elanul unui zmeu.

Te iubesc si o spun fara incetare,

Fara nicio framantare.

Si-ti zic printr-o cantare,

Esti o persoana de valoare. <3

Viitorul nostru e aproape,

Dar mai sunt niste etape.

Cu iubire noi vom trece,

Aceea… de nota zece!

Azi ma vad cu iubirea mea,

Si am emotii, asisderea.

Il vad si-l pup usor,

Iar el ma saruta binisor.

Necreat e gandul...

Si totusi noi cream amintirea viitorului,

Atasam himera de intentie, s-apoi, rusinati de impudenta,

O-nchidem in colivia moralitatii pentru a avea pe ce da vina.

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...