3  

Cuvinte către cer

În mine mă închid mai tare,

Și simt că nu mai am scăpare.

De când tu, tată, ai plecat,

Și singură tu m-ai lăsat.

 

Lupt cu greu

Să merg 'nainte,

Cu durere-n suflet scriu,

Că tu nu ești lângă mine

Și în suflet mi-e pustiu.

 

Oameni mulți am lângă mine,

Dar doar unul mă iubește.

Multe lacrimi el mi-a șters

Și mereu mă liniștește.

 

Când mă pierd pe drumul meu,

El mă cheamă înapoi.

Îmi arată că iubirea

Trece peste orice ploi.

 

Poate Tu mi l-ai trimis,

Pe acest înger scump,

Să-mi aline orice rană

Când sufletul îmi e frânt.

 

Să-mi aducă liniștire

În momentele mai grele

Și să-mi fie lângă suflet,

Printre lacrimi și durere.

 

Ție, tată, îți mulțumesc

Pentru tot ce mi-ai trimis.

Ai răspuns la rugăciunea

Ce-n tăcere ți-am trimis.

 

Poate Tu mi l-ai trimis

Ca lumină pe-al meu drum,

Să-mi aducă iar speranță

Și să-mi fie sprijin bun.

 

Tată drag, în fiecare zi

Dorul tău mă însoțește,

Dar iubirea ce ți-o port

Niciodată nu se sfârșește.

 

Până-n clipa revederii,

Voi păstra iubirea ta,

Fiindcă un tată ca tine

Nu se va putea uita.


Categoria: Poezii pentru tata

Toate poeziile autorului: Lea Adelina Țifraș poezii.online Cuvinte către cer

#

Data postării: 14 iulie

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 449

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Moștenirea ochilor roșii

Arunc priviri aprinse,

sfâșiind emoții închise,

îmi asum greșeli dureroase,

deși rămân îndepărtate.

 

Îți doresc răul,

dar simt bunăstarea

ca o rană care tace.

Te urăsc, știind că te iubesc,

și totuși nu voi fi părtașă

propriului meu sfârșit.

 

Cu ochii roșii,

ca o moștenire tăcută,

va rămâne atașarea —

umbra fricii mele…

 

Mai mult...

Hartă pentru fiu

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

 

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

 

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

 

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

 

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

 

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

 

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

 

 

Vechime de 10 ani 

Mai mult...

Fotografia veche a tatei

Găsit-am într-un sertar acoperit de praf

O poză veche, cu colțurile roase:

Tata la douzeci de ani, curat,

Cu privirea blândă și sfioasă.

 

Zâmbește simplu către aparat,

Purta o cămașă ce-i stătea bine,

Cu gulerul drept și deșelat,

În care timpul parcă se ține.

 

Pe fundal se vede doar un gard

Și un colț de casă înnoită,

Unde florile-n lumină ard

Și lumina tace adâncită.

 

Se simte-n poză un aer cald,

O grijă nevăzută, tainică, tăcută,

Cu o mână încet stătea pe gard

Și o vorbă bună ce din umbră cântă.

 

Privesc la el și înțeleg ușor

Că bucuria din ochii săi senini

Nu era doar un vis rătăcitor,

Ci rostul unei vieți fără de spini.

 

Și-l văd așa cum a fost mereu,

Cu fruntea senină, cu pasul domol,

Purtând în tăcere drumul greu,

Dar lăsând în urmă pasul plin, nu unul gol.

Mai mult...

Rădăcinile mele

El nu purta mătase, nici haine de oraș,

Ci-o cămașă veche de lucru și-un simplu guler ras,

Mirosul slab de lemn și liniștea-n spate,

Când se-ntorcea din vie, cu pași egali, la noapte.

Nu-i plăceau vorbele multe, nici sfaturile lungi,

El îți arăta cum în viață, frica s-o alungi;

Ținea un pahar de cristal , cu apă rece și pură,

Și-și ștergea fruntea de sudoare, după munca dură.

Ne-am așezat o dată pe-o bancă de brad cioplită,

Fără să spunem vreun cuget, cu lumea-n fața oprită;

El a tăiat o felie de pâine cu briceagul lui bun,

Și mi-a dat-o-n tăcere, ca pe-un legământ străbun.

Acolo-s înfipți toți anii, în scândura de la ușă,

În urmele de pe vatră, în fiecare fir din cenușă;

Și-acum, când privesc în oglindă și văd asemănarea,

Știu că din el mi se trage și pasul, și toată cărarea.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍