Nostalgie

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Astăzi, ca niciodată,

Priveam îngândurată

La stropii grei de ploaie

Ce se scurgeau șiroaie.

Vedeam cum trecătorii

Doreau s-alunge norii.

Dar ropotul de ploaie

Curgea mereu șuvoaie.

Treceau femei grăbite,

Cu rochile boțite

De-a ploii ape reci

Ce acopereau poteci.

Bărbați cu ochii triști,

Aidoma măștilor de artiști,

Cu pași umili și repezi

Se adăposteau sub lespezi.

Dar totul prinde viață

Când norii ca o ceață,

Lăsându-i loc să treacă

Pe soare îl dezbracă.

Lasă-te în voia sentimentelor.

Nu îngheța dorința-n rațiune.

Încearcă să te opui regretelor

Plăsmuite-n suflet dintr-o pasiune.

Privește peste îndoieli și sensuri,

Trăiește pentru tine-n viitor.

Nutrește speranțe și gesturi

Ce pot creea climatul iubitor.

Să-ți iei ca aliat o floare,

Ca păzitor un vultur.

Învăluită-n voalul de candoare

Să-ți amintești legenda lui Arthur.

Iubirea și puterea împreună

Cu înțelepciune, sunt dăruiri de sine.

Și învingând că ești ca o străbună

Vei dovedi în viitor urmări de bine.

Nu vreau să se mai strige pe metereze

Ca teama din conștiință să se elibereze.

Forma răului ivită prin negură de fum

Să nu fie descoperită doar postum.

Vreau să îmbrățișăm mereu azurul

Și pe cerul vieții s-apară trubadurul.

La case aburul fumegând din coșuri,

Dar să nu bubuie explozii din hățișuri.

Să poți admira, în liniște, poienile

Unde, tenace, să-nlături buruienile.

Să privești gâzele și păsările în zbor

Și să asculți susurul unui râu șerpuitor.

Lanul de grâne s-abunde ogorul,

Pâine aburindă să scoată cuptorul,

Prin livezi să culegem pomii fructiferi,

Să căutăm bogății în munții metaliferi.

Așa să menținem, prin slove, credința

Hrănind cu multă iscusință conștiința.

Prezentul să ne fie un bun argument

Și pentru viitor un înțelept testament.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Minunate momente de a trece o punte,

Semnele emoției inundă pe frunte.

Sentimentele adunate-n buchet

Dau mireazma anilor unui băiet.

Adolescența-i o haină frumoasă;

O porți, că de soartă-i aleasă,

Și-n brațe, pe umeri și-n creștet

Respiră căldura vieții din suflet.

Cu dragoste-n gânduri și gesturi

O mamă și-un frate sunt alături,

Pe drumul presărat cu speranțe,

Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

1.Am încercat să schimb atât de mult lucrurile,

Pentru acea fărâmă de fericire,

Pentru acea inimă frumoasă ,pe care mi-o doresc

Însă, am ajuns să cred că nu trebuie să mă grăbesc.

2.Am crezut că totul este pierdut,

Că totul pe apa sâmbetei s-a dus

Însa, soluția pentru acest necaz,

Era cheia de sub acel pas.

3.Reușind să găsesc cheia acestei soluții,

Am scos la suprafață mii de descoperiri,

Cum ar fi ,iubirea necondiționată,

Care acest suflet mi-o poartă.

4.Și după multe discuții aprinse,

Am realizat că aceste cuvinte,

Nu mă vor mai răni ușor,

Până când nu voi muri de dor!

5.Însă, mi-ai confirmat că chimia dintre noi,

Ne va uni pe amândoi,

Într-un viitor atât de apropiat,

-Mă bucur că nu ai renunțat!

6.Atâtea nopți alături de tine,

Atâtea mângâieri pe piele,

Nu mă vor mai răni,

Pentru că ,,noi” vom fi.

7.Toate acele cuvinte pătrunzătoare,

Toate acele priviri mortale,

Mi-au furat inima abătută,

Și au trezit o fată bună!

8.Și te priveam cu dormi liniștit, și fără griji

Cum mă țineai lângă pieptul tău,fericit

Cum aveai grijă de mine,

Ca să îmi fie cât mai bine.

9.Și astfel, am realizat că te iubesc atât de mult,

Și voi aștepta acest început,

Și îmi promit că voi lupta pentru amândoi,

Ca să existe în sfârșit, ,,noi”!

Смотри на небо, звёзды!

Они мечтают о тебе.

Я знаю зайка, поздно...

Не бойся, ты не одна во тьме.

Слышишь? Одинокий вой,

Это мой друг, он нас хранит.

Ты не молчи, мне тихо пой,

Твой голос для меня магнит.

Твои глаза мои ловушки,

Я в них попал ешё тогда.

Когда искали мы ракушки,

Когда не спали до утра.

Смотри на небо, звёзды!

Они уже бледны.

Я знаю зайка, поздно,

Смотри цвентые сны.

În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,

Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici, 

Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,

Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui

El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,

O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,

Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,

În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței

În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,

În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,

Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,

Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea

Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,

Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,

Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,

Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei

Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,

Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,

Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,

Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată

O tablă prăfuită-i viața

Suntem pioni, suntem și regi

Sunt și regine-încântătoare,

Nebuni de orice formă și culoare.

Un carnaval de măști hidoase

Sclipici, parful, iz de cavou

O luptă între alb și negru,

Între tăcere și ecou.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.