La apus de soare

Cu ochii mici

Strălucind ca praful de sclipici

Mă privește cu iubire

Văd în ochii ei un buchet de fericire

Al ei zâmbet încântător 

Ar face ziua bună tuturor 

Cu părul alb de bătrânețe

Mă privește cu blândețe 

Sfatul ei e cel mai bun

Te duce pe cel mai reușit drum

Chiar de nu vei reuși 

Ea mereu lângă tine va fi 

Te iubește neîncetat 

De ea cine nu a ascultat

Doar ea știe să iubească 

Lângă ea cine n-ar vrea să crească

Te privește cu duioșie 

Lângă ea e copilărie 

E un somn dar ochii nu-s închiși 

E un vis prin ochi deschiși 

Visul nu se termină 

E un vis din inimă 

Doar bunica știe bine

Ce simți tu , ce-ți place ție

Trebuie să o prețuiești 

Că într-o zi n-ai s-o mai găsești

Și mult , mult timp ai să-ți dorești

Să o vezi să o iubești

Pentru unii ea nu e nimica 

Pentru mine e un diamant 

Ce reflectă iubirea

Pentru mine e bunica

E liniște în odaie 

Pe bunica o aștept 

Ce se-întâmplă e nedrept 

Că ea nu se mai întoarce 

Privesc icoana de pe perete

Sunt poze cu bunica 

Ale ei portrete 

O lacrimă de durere 

Cade pe covorul croșetat de ea

De mâinile ei muncite 

În vremuri vechi, dar fericite

Bunica nu este doar o persoană

Este ca a doua mamă

E un înger păzitor

Pe ea o simți 

E ca un dor 

Unii nici n-au cunoscut-o pe a lor

Era frumoasa și puternica

Este veșnica bunica

        Un zâmbet am pe chip

        Un zâmbet nefericit 

        Un zâmbet mincinos

        Un zâmbet deloc bucuros

        În minciună eu zâmbesc 

        Pe alții de tristețe să nu îmbolnăvesc

        Un suflet făcut bucăți 

        Trecut prin multe greutăți 

        Dar cine e interesat

        Când am fost eu ajutat

        Eu pe toți am ridicat 

        Ei de mine au uitat

        Un zâmbet trist văd în jurul meu

        Un zâmbet trist observ mereu

        Un zâmbet trist am în suflet

        O șoaptă cu ecou de urlet

        Lumea-i tristă în jurul meu 

        Eu asta observ mereu 

        Uneori mă simt vinovat

        Dar adevărul nu l-am aflat 

        Dar de ce să mă simt trist

        Când nu am făcut nimic

        Dar de ce să fiu vinovat 

        Când pe nimeni nu am îngreunat 

        Dar dacă zâmbesc nu sunt fericit 

        Dar dacă râd nu sunt fericit

        Sunt doar în mintea mea rătăcit

        Emoțiile sufletul mi l-au hrănit

        Dar totul n-are legătură

        Să privesc cu atâta ură

        Să nu mai fiu pesimist 

        Să nu mai am un...

          Zâmbet trist..   

Dor, door

Dor de dor 

De dor din dor 

Dor de casă și de tine

Că-s plecat de azi de mâine

Dor , dor de tine , dor 

Parcă dispar printre nori

Dor door

Dor de dor 

Dor

Dor de viață și de liniște 

Dor de flori în miriște 

Dor de flori în câmpul verde

Mă veghează și mă vede 

Mă veghează și mă vede

Dor din cer 

Cu ață sfântă 

Dorurile mă frământă 

Dor , door  

De dor din dor 

Că gândurile mă dor 

Dorul verde îl îndur 

Simt că cu vântul tremur

Dor de dooor 

Dor de dor 

Dor

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

            În umbra cerului de seară

            Un sentiment ce mă apasă

            E liniște în fundalul negru

            Se-aude sunetul celebru

            Se aude o tăcere

            Când stau în încăpere

            Îți simt pașii tăi subtili

            Cum podeaua o gâdili

            Stau în colțul încăperii 

            La fereastră eu privesc 

            Iar acolo luna o zăresc

            Strălucește în tăcere

            Fără să ofere semne

            Semne triste de plăcere

            O privesc încă o dată

            De parcă mi-ar zâmbi

            Că fericită-i luna

            Deși plâng stelele întruna 

            Iar acum stau singur

            Aerul devine tot mai greu  

            Îți simt liniștea mereu

            Te aud ca un ecou uitat

            Te aud ca un vis deja visat 

            C-ai fost ca soarele

            Cum noaptea ai plecat

            Iar acum e liniște

            Nu se aude nimic

            E un fel de durere 

            Dar fără lovituri

            Este o simplă tăcere 

            Care rănește mai tare 

            Decât orice lovitură

            Cine nu mi-ar da dreptate 

            Cine n-a simțit singurătate

            Nu este nici-o plăcere 

            Că se simte doar o tăcere

            Pe malul râului 

            Lângă lanul grâului 

            Stau și privesc 

            Stau și mă gândesc

            E seară 

            Doar luna e pe cer

            Doar luna mă privește 

            Doar lună mă păzește

            Privesc răul învolburat

            Tot gândul mi-a zburat 

            Încotro a apucat

            Cine știe unde a plecat

            Și pe râu zăresc o umbră

            Era neagră părea sumbră

            Cu un trandafir în mână 

            Am crezut că e o zână

            Pe malul verde 

            Lângă salcia înflorită

            Era ea, de mine zărită 

            O umbră sumbră , liniștită

            Avea ochii mici și sclipitori

            O priveai simțeai fiori

            Ai fi zis că e fantomă

            Dar era a lunii soră

            De-o priveai te îngheța 

            Nu-i puteai privi fața 

            Nu era un om normal

            Era zâna de pe mal

Promit că am să fiu suavă și brutală
De asemenea, sentimentală,
Modestă și de-orgolii plină
O, iartă-mă pentru indisciplină!

Am să mai fiu cuminte și perversă,
Un haos și o controversă.
Știu doar că te iubesc pe tine,
Ia-mă în brațe, sunt bine!

Așa de dulce și de-amară,
Ca o doină la vioară.
Tu taci....ascultă
Și pe urmă mă sărută!

Voi fi copilă și matură,
Cu orice fel de trăsătură...
Acceptă-mă și mă îndură!

Așa voi fi în lumea noastră
Priveste-mă ca prin fereastră
Sunt eu, sunt rea și bună,
Dar ador peste măsură.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

...din suflet nu mi te poate scoate

nici distanta și nici tacerea

pășesc pe ale toamnei trepte

de mână cu umbra ta..

gândurile îmi trec alene

când reînvie amintirea ta

e noapte e frig si-i brumăriu

caut un licăr sa-mi lumineze calea

ma tot gândesc..poate nu-i prea târziu....

Îs flămând după iubirea ta

Și încărcat de-atâta fericire,

De lângă tine, n-aș mai pleca

Însă ceasul, cântă...de trezire. 

Mai fur un mic sărut în grabă

Să îmi ajungă până mă-ntorc,

O melodie fredonez în gând

Și-n ceai lămâia acră-o storc. 

O las dormind în dimineață

Văzându-i fața că e zâmbet,

Mă mișc ușor să n-o trezesc

Și ușa casei o închid discret. 

Ajung la florăria de pe colț

De unde cumpăr o mușcată,

Și trandafiri, într-un buchet

Că azi soția este...aniversată. 

Atent încerc să intr-un casă

Să o surprind cu-al meu cadou,

Însă-o găsesc, în plină acțiune

Punând bucate-alese pe platou.

Cu bucurie mare-n suflet îi ofer

Și floarea și prețioșii trandafiri,

Primind o lungă sărutare dulce

Și-n șoaptă-mi zice...vin musafiri. 

..............................

Așa se-ntâmplă an de an la noi

Iar casa ne este plină de prieteni,

Așa dorim să fim uniți și-n viitor

Eu, Ea și Ei...iubiți de pământeni!

Stau... Ascult Alternosfera

Mă gândesc la Marinela.

Și vreau să scriu o poezie

Despre a noastră drumeție.

A început tot c-o minciună 

Cum că iubirea este chioară.

Dar eu ne vedeam împreună,

Liniștind aceeași vioară.

I-am furat din ochi frumusețea

Și ea să fure ceva și-ar fi dorit

Căutând dezgolită tristețea 

Doar titre necitite a gasit.

Am învățat ca iubirea moare

Și recunosc, e vina mea.

Numărând in petale fără culoare

Eu n-o mai vreau deja.

Nu există sfârșit perfect

O să verific cand-oi fi bătrân.

Poate, când ceva începe 

Doar sfârșituri mai rămân.

Nu suntem prieteni ,

Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,

Dar tu taci , înghiți în sec ,

Nu îți convine.

Nu suntem amici ,

Pentru că ce avem noi e mai intens ,

Mult mai aprig , destul de fin ,

Greu de înțeles .

Nu suntem ,,împreună",

N-am ajuns la acel nivel înalt ,

Încă plutim prin sentimente ,

Prea greu atrași.

Doi străini ce vorbesc ,

Două cunoștințe ce își zâmbesc ,

Persoane ce trăiesc ,

Oameni care se iubesc .