ÎNGERI ȘI DEMONI

În copilărie sunt jocuri frumoase,

Nu te obosesc, nici plictisesc nici odată

La grădiniță, la școală și mai departe,

Încep altele, cele învățătoare de carte.

Acum trebuiesc triate câte joacă, câte carte,

Când intri în iureșul vieții, e cam târziu

Jocurile se pierd în viață des, la pareu,

Și te poți plânge că nenorocul nu-ți face parte.

Anii tinereții, trec de zici ca fost un vis,

 Sunt multe de văzut, de ascultat, mulți pași,

De rătăcești drumul, nimeni nu-ți cere bis,

Și nu te etichetează cu bis ca pe victoriași.

Din copilărie, croieștți un țel, un crez

În joacă, în glumă ți-l imaginezi ca un ideal,

Planul se furișează ușor, ușor către mal

La maturitate, culegi ovații, ca un tip -breaz-

În toate trebuie muncă și susținut efort,

Nu poți de la început să ai de toate, confort

Dar dacă îți poți coordona urgențile noi,

Ești un om pe altă treaptă, fără de nevoi.

Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată

cu prundiș  și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte

plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-

ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile

înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea

un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare

le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse

din  curcubeul cerului după ploaie.

        La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet  de zmeură și unul de afine ascundea un

chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui

În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem  7 ani și începeam școala.Pe terasa

pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena

am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul

celor doi bunici.Mama mea  venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase

devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost

tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească

        De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar  râsul ,bolboroselele, în încer-

carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi  ale mele au adus multe bucurii în căsuța  lor 

Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce  al copilăriei mele.

De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă  înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam

și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate  poeș-

tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii  care mă legăna cu dragoste.               .                                                                                                                                                                                    

Tatăl meu iubitor și drag

Demult n-am mai vorbit cu tine

Tu ești o umbră ,dar a mea

Tu ești copacul ,eu ramul tău

Tu ești cel pe care-l știu

De unde vii ,din care grai

Și acolo unde te-ai oprit

Când pe Ileana ai întânlit

Neamul tău a tot crescut

Ramuri noi cu suflet viu

Ai fost lumină ,ai fost stea

Un trecător pe acest pământ

Ai fost ,încă suntem noi

După noi rămâne doar istorie

Cine o scrie ?

Cine o mai citește ?

E istoria neamului nostru

A  Moldovei !...

S-au strecurat, strâns printre dinți, blesteme

Adresa: socialismul, tiranul, tirania,

S-au blestemat, cartelele de pâine, rația savantă

Lipsa de căldură și-a luminii în case

Spaima și frica ne întrase în oase.

Ne acceptăm destinul, murise speranța,

Voiam cu ardoare deschisă cetatea,

Ne hipnotizase, capitalismul,America, occidentul

Dușman și ostil ne era prezentul.

Dar a venit schimbarea într-un decembrie tumultos 

Și totul și toate s-au întors pe dos,

Cu mic cu mare ne-am pierdut pe stradă,

Cu steaguri fără stemă, fără să se vadă,

Că armele dușmane, seceră florile vieții, 

Cade tineretul, înroșind  caldarâme

Deși nu voiam decât, mai multă căldură și pâine.

Din sute și mii de piepturi răsună 

Chemarea spre o viață mai bună

Triumfă dreptatea și omul e fericit

Ne părăsim vatra cu suflet rătăcit.

Iluzii deșarte căci noul stăpân 

Blestem face din viața bietului Român.

Dragi cititoare și cititori, vă doresc să aveți zile cu soare și un răgaz

să urmăriți cum cântă ciocârlia și când ceru-i senin și când varsă șuvoaie.

     În viață trecem prin multe, că ea nu ne iartă, ne tot pune la încercare 

și vărsăm lacrimi amare, sau bătrânețea devine un calvar.

     Zilele ne sunt numărate, cu puțină diplomație și cumpătare, cu glas duios,

priviri calde, cu un mulțumesc, cu un gest frumos, se pot schimba ierni geroase

în primăveri, furtunile în adieri, revărsări de ură și furii, în roua scumpă de pe flori

căzută dimineața în zori

     Dragii mei, să elimenăm furia, să nu folosim cuvinte care dor, sau jignesc, să 

fii prezent la durerea aproapelui tău, mai ales soț și soție, când copiii sunt prin 

lumea largă, și tăcerea doare.... să vedeți că nu vă mai doriți moarte...

     Vor veni zile calme, cu amintiri, la o cafea, o floare, cum te simți dragul meu,

ai nevoie de ceva? facem câțva pași ?....

     Rețeta .... dă roade !!!!

Vara aceasta a fost deosebit de caldă. Mă adăpostesc la umbra 

din fața casei, a viței de vie. La umbra ei, se poate citi o carte,

face un lucru de mână, sau bea o cafea.

     Alături în grădina cu flori, se adună fluturi, albine, vrăbiuțe, 

este viață în continuă mișcare,ce sparge monotonia zilei.

     Cu ceva vreme în urmă, au apărut și două turturele, ce se ascund

printre frunzile dese.Câte odată fac un duiet minunat. Îmi place 

îmi place să le ascult.

     Pe bolta de viță mi se par a fi în siguranță, pisicile vânătoare sunt 

cu ochii pe ele.

     Acum câteva zile, una din turturele, a căzut atăcată de o pisică în 

grădina cu flori. Dacă nu eram de față, vânătoarea era victorioasă.

     Am salvat-o, dar are o aripă ruptă, nu cred că mai poate zbura...

Perechea ei vine și o caută mereu.Ele sunt păsării migratoare, iarna pleacă 

în Africa. Întânlirea lor m-a impresionat...Amândouă sunt agitate, una pe 

gard, cealaltă în cușcă. Scot sunete ciudate: parcă se ceartă, parcă imploră...

     Victima, se hrănește bine, se mișcă, este vioae, dar de loc prietenoasă...

Va ierna în cușcă, eu o îngrijesc cu drag, poate ne vom împrieteni....

„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,

Așa că te rog ca și tu să fi corect.

Să îmi împlinești și mie o dorință,

O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”

"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,

O să îți dau aceea ce tu vrei.

Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,

Pentru această zi, în corpul meu vei exista."

Totul în jur a devenit pur alb...

Și am ajuns într-un loc atât de dalb.

Eram chiar în vârful muntelui Olympus,

Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.

M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,

M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.

I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,

Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.

L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.

“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “

Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,

“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”

Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,

Imediat ce niște treburi termin...

"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"

Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.

Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...

Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.

Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...

Cu Leto, femeia din care în lume am venit.

Mă întreabă pe unde este sora mea,

Deoarece pentru siguranța ei se temea.

Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,

M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...

Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,

Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.

Într-o pădure eu încep a o căuta,

Când văd o femeie ce animale vâna...

Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,

Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,

Buzele ei, păreau moi ca de catifea,

Atât de frumoasă, calculată, concentrată...

M-am apropiat tiptil, ușor,

Am strigat-o încet...cu o voce joasă...

Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.

Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.

“Ce cauți pe aici, dragă zeu?

Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?

Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,

Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”

"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,

Pare că petreci mult timp pe aici,

M-am gândit că poate tu o să știi,

Dacă da, te rog să îmi zici…"

Se apropie cu mult avânt,

Mă ia cu puțină forță de mână...

Și fără vreun alt cuvânt,

Începe a merge fără frână.

De mână, m-a dus pe un vârf de munte,

Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,

Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.

Plângea și nimic nu putea spune...

Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,

Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,

Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...

A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…

De mână m-a dus pe un mic deal...

Deasupra unei sulițe din pământ.

Unde în jur, totul încă părea ireal...

Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...

Degetele ei fine mă țineau atât de bine,

Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,

Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,

Eu o ascultam și tăceam ca un netot.

M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,

Să stăm jos măcar pentru o clipă,

Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,

Simțeam cum o dragoste se înfiripă.

Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,

Eros, care pentru mine a venit.

Părea că era supărat dar fără vreun temei,

Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.

Nimic nu se schimbase, așa am crezut,

Dar când la Daphne m-am uitat…

Numai la ale ei picioare m-am holbat,

Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...

Ea de mine s-a speriat,

Și ușor s-a îndepărtat,

Numai de dorință eram purtat,

Aerul se simțea rarefiat,

Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,

Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,

De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,

Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.

De la dorința mea am încercat să mă rețin...

Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,

Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,

De la ea nu mai pot să mă abțin...

Speriată, ea începe să fugă,

Dar în adâncul ei știe,

Că lumea e prea pustie.

Așa că se decide să se distrugă.

Se transformă într-un prea frumos copac,

Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,

Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.

Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.

Lacrimile mele au umplut râurile și mările,

Rădăcinile ei le-am sărutat,

Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.

Încercând să îmi alin tulburările...

Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,

Un arc și niște săgeți de lemn,

Și un lucru pe care am jurat solemn,

Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.

M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,

Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.

Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,

Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…

Vorbeste-mi..

Simt teamă să-ti ascult tăcerea

Sufletu-i plin de tainice vorbiri

Cu înțelesuri șterse și confuze

Ce-mi nasc doar lacrimi în priviri.

Lasă-mă..

Vreau să-ți pătrund în gânduri

Să îmi arăți ce nu am înteles

Nu-mi lăsa sufletu-ntre scânduri

Nu-I pedepsi.. să-ți ducă dorul a ales...

Privește-mă..

Vreau să-ți ridici din nou privirea

Ultima nu am știut să ti-o traduc

Poate așa voi vedea nepotrivirea

Ce in trecut nu am știut să o deduc.

Vreau...dar mi-e teamă ce ai devenit

Un personaj pierdut dintr-o poveste

Ce zadarnic caut dar nu-i găsesc sfârşit

..și din păcate, nici prezentul nu mai este.

Asculta-ma ..desi știu că nu ai întelege

Din drumul tău nu ai să te întorci

Și-mi las cuvintele să lege, să dezlege

Iluzia că într-o zi ... te reîntorc..

#unpahardepoezie 2024-10-18

Mai știi nopțile

când Luna lacului-i zâmbea 

cu calm seral își oglindea

a ei rece față-n apa sa?

sau zilele 

când Soarele abia ce răsărea 

în marea vastă își vărsa 

un roșu-aprins ce ne-nroșea?

Mai stii oare

când vara ploile cântau 

în grave octave de ne trezeau

din vise în vise ne regăseau?

Mai știi oare

acele Luni, acei Sori și-acele ploi,

cum lucrau împreună doar pentru noi

şi-n clipele-acelea eram amundoi?

sau, cum să o spun mai firesc?

eram doar noi doi

cu fetele-aprinse

aprinși de emoții și goi!

Marius Ene, August, Polonia

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Vad stele in ochii tai

vad viitorul nostru

printre stelele albe

ce stralucesc mereu.

Minunat destin avem

sa fim doar noi doi

impreuna pentru totdeauna

la bine si la greu.

Vreau sa fim precum

soarele si luna

amandoi indragostiti

si plini de speranta.

Vara e-o mare de aur, o flacără-n lanuri deschisă,

Ea e umbra din arbori, o taină de nimeni cuprinsă.

Anotimpul e strigăt de greieri și arșiță grea pe pământ,

Ea e adierea de seară, un șopot de ape și vânt.

Vara e fructul ce crapă sub soarele crud, nemilos,

Ea e seva ascunsă, parfumul discret și mieros.

Dacă vara e zâmbet de soare pe cerul de-albastru aprins,

Ea e furtuna ce vine cu tunet și dor neînvins.

Una arde în miazăzi, sub văpaia ce totul consumă,

Cealaltă e roua ce stinge a zilei lungă trudă și spumă.

Vara e trupul naturii, expus, generos și solar,

Ea e sufletul lumii, un tainic și proaspăt altar.

Iar când soarele cade învins în brațele serii,

Vara își pierde arșița-n faldul tăcerii.

Atunci se topesc, într-un singur contur,

Ea... marea liniște, și vara... cerul pur.