În taina serii
Sub luna blândă, mână-n mână,
Pășeam pe drumul fără teamă,
Privirea ta, lumina mea,
Și lumea toată dispărea.
În pași de dans, sub stele vii,
Cuvintele prindeau aripi,
Iar inima, fără să știi,
Bătea doar pentru tine, clipă de clipă.
Te-am iubit și te voi iubi mereu,
Chiar dacă vântul ne e uneori greu,
Chiar dacă lumea n-ar vrea să-nțeleagă,
Dragostea noastră e pură și întreagă.
Când îți atingi buzele de ale mele,
Timpul se oprește printre stele,
Și tot ce-a fost, și tot ce va veni,
Se topește în “noi”, în infinit.
Să nu-ți fie frică, iubita mea,
Cât timp ești tu, sunt și eu, undeva.
Și-n orice lume ne vom regăsi,
Te-am iubit și te voi iubi… mereu.
Poems in the same category
RUJUL ROȘU
Și am început să mă dau în joacă,
Necrezând că o să-mi placă-
Acea nuanță de roșu aprins,
Care cu dragoste m-a surprins.
Prima dată l-am folosit ocazional,
Nevrând să devină ceva special,
Dar am ajuns să-l folosesc și înainte de culcare ,
Pentru că-mi aducea pe buze alinare .
Mă simțeam atât de unică că-l port,
Dar am ajuns să nu-l mai suport-
Văzându-l pe chipul tuturor,
Lăsându-mă cu o durere,pe care nu pot s-o măsor...
S-a dovedit a fi obsesie ,
Făcând pe ale mele buze impresie-
De dor și regret că am ales această nuanță,
Ce m-a lăsat acum fără nicio speranța.
Nu e vorba despre rujul roșu aprins...
Este despre băiatul care mi-a atins-
Inima , ce era întreaga odată,
Și putea simți iubirea adevărată.
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Gesturi
Buchetul de flori pe care ți l-am dat
este o prelungire a sufletului meu
în afara cărnii
strălucirea ochilor tăi
îmi spune că mi-ai primit sufletul
în turnul de fildeș al inimii
acolo unde clocotește lava incandescentă
a pasiunii
într-o zi vulcanul dragostei va erupe
întunecându-mi cerul vieții cu gri-ul cenușiu
adunat în retortele așteptării
asfixiindu-mă cu vaporii toxici ai speranței
în carapacea inexpugnabilă
a iubirii
în care, vai, mi-ai încătușat viața...
Pe veci de tine mă voi smulge
Strigă Cerul, să nu plâng,
Să prind aripi și sa zbor
Spre tărâm ce nu mă frâng
Și nu sufocă al meu dor..
Dar eu stau,mai zăbovesc;
Să mai cred o dată -tine,
Căci ești gândul ce l iubesc
Și ești soarele din mine..
Iar mă prăbușesc în gol,
În treacăt,mă izbesc de stânci;
Vântul mă scuipă cu nămol,
Mă -nghit gropile adânci.
Tânjeam al nostru răsărit
Din zarea viselor tăcute,
In umbra ta m am cuibărit
Și rod clipele pierdute..
Și ploaia mă cuprinde iar,
Când întunericul se lasă;
Te așteptasem în zadar,
Să te întorci din nou,,acasă...
Știi,va veni o zi, cândva,
Când la răscruce voi ajunge
Și mi va zâmbi altcineva;
Pe veci de tine mă voi smulge...!!
Dorul in tăcerea nopții
Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită,
Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,
Unde dorul e steaua ce luminează în noapte
Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.
Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,
Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.
Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape
Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.
În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta
Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine
Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea
Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
RUJUL ROȘU
Și am început să mă dau în joacă,
Necrezând că o să-mi placă-
Acea nuanță de roșu aprins,
Care cu dragoste m-a surprins.
Prima dată l-am folosit ocazional,
Nevrând să devină ceva special,
Dar am ajuns să-l folosesc și înainte de culcare ,
Pentru că-mi aducea pe buze alinare .
Mă simțeam atât de unică că-l port,
Dar am ajuns să nu-l mai suport-
Văzându-l pe chipul tuturor,
Lăsându-mă cu o durere,pe care nu pot s-o măsor...
S-a dovedit a fi obsesie ,
Făcând pe ale mele buze impresie-
De dor și regret că am ales această nuanță,
Ce m-a lăsat acum fără nicio speranța.
Nu e vorba despre rujul roșu aprins...
Este despre băiatul care mi-a atins-
Inima , ce era întreaga odată,
Și putea simți iubirea adevărată.
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Gesturi
Buchetul de flori pe care ți l-am dat
este o prelungire a sufletului meu
în afara cărnii
strălucirea ochilor tăi
îmi spune că mi-ai primit sufletul
în turnul de fildeș al inimii
acolo unde clocotește lava incandescentă
a pasiunii
într-o zi vulcanul dragostei va erupe
întunecându-mi cerul vieții cu gri-ul cenușiu
adunat în retortele așteptării
asfixiindu-mă cu vaporii toxici ai speranței
în carapacea inexpugnabilă
a iubirii
în care, vai, mi-ai încătușat viața...
Pe veci de tine mă voi smulge
Strigă Cerul, să nu plâng,
Să prind aripi și sa zbor
Spre tărâm ce nu mă frâng
Și nu sufocă al meu dor..
Dar eu stau,mai zăbovesc;
Să mai cred o dată -tine,
Căci ești gândul ce l iubesc
Și ești soarele din mine..
Iar mă prăbușesc în gol,
În treacăt,mă izbesc de stânci;
Vântul mă scuipă cu nămol,
Mă -nghit gropile adânci.
Tânjeam al nostru răsărit
Din zarea viselor tăcute,
In umbra ta m am cuibărit
Și rod clipele pierdute..
Și ploaia mă cuprinde iar,
Când întunericul se lasă;
Te așteptasem în zadar,
Să te întorci din nou,,acasă...
Știi,va veni o zi, cândva,
Când la răscruce voi ajunge
Și mi va zâmbi altcineva;
Pe veci de tine mă voi smulge...!!
Dorul in tăcerea nopții
Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită,
Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,
Unde dorul e steaua ce luminează în noapte
Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.
Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,
Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.
Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape
Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.
În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta
Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine
Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea
Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Other poems by the author
"noi"
Ce cuvânt frumos..
puteam fi acest "noi"
dar prin fapte și vorbe,
acest "noi" a dispărut.
am rămas pustii de sine,
cu suflete abandonate,
plângâd și întrebând
"de ce?".
puteam fi ceva
dar lumea ne-a distrus,
și încrederea e pierduta.
Dar singura întrebare rămâne
"va mai exista acest noi?".
Dincolo de tine
Stai în colțul tău, cu ochii grei,
Și eu nu știu cum să-i mai țin senini.
Ți se frânge sufletul pe tăceri,
Și mi-e teamă că nu te mai pot atinge din plin.
Te strig, dar glasul meu se pierde,
În zidurile care cresc între noi,
Și chiar de-ți sunt aproape,
Parcă ne desparte un ocean fără noi.
Știu că te doare, și mă doare așa de tare,
Știind că nu pot ajuta,
Dar încerc din răsputeri să te fac bine,
Chiar dacă lumea din jur se destramă.
Ți-aș da din inimă o jumătate,
Să-ți pun în piept un nou început,
Dar tu te scufunzi și taci,
Și eu mă zbat în golul tău mut.
Tu plângi în somn și nu mă vezi,
Eu veghez ca o umbră, mereu,
Te-am iubit și te voi iubi mereu,
Chiar dacă mă doare, chiar dacă mi-e greu.
Și dacă azi nu pot fi scutul tău,
Voi fi cel puțin locul unde poți cădea,
Chiar dacă nu salvez furtuna,
Promit că o voi îmblânzi cumva.
de ce?..
am înțeles în sfârșit
că a te iubi,te distruge groaznic,
iar a fi iubit îți oferă viață.
dar totuși..de ce mă simt ruinată?
de ce mă simt un nimic fără tine?
de ce sunt dependentă de tine?..
și de ce te las să dai cu mine de pământ
ca apoi sufletul să-mi fie distrus?
de ce te mai aștept,
după tot răul făcut?
de ce aștept scuzele tale false
că doar pe mine mă iubești?
de ce aștept acele minciuni copilăroase
de care m-am îndrăgostit din prima secundă?
de ce îți aștept îmbrățișarea?
de ce aștept să-mi spui că o sa fie bine,
că voi fi bine?
de ce aștept ca ziua sa fie mai bună,
doar cu acel zâmbet?
de ce te mai aștept când stiu că totul s-a terminat?
de ce......
te voi uita.
cred că te voi uita,
pentru tot ce ai făcut si ce n-ai făcut.
căci plângând tu m-ai lăsat,
iar iubire nu ai dat.
te-am uitat pe jumătate,
dar dorul de tine încă doare.
încă îmi amintesc,
acele minciuni copilăroase,
ce fapte n-au devenit.
vreau să te uit,
pentru că m-ai trădat,
sufletul l-ai sfărâmat,
și pe mine m-ai aruncat.
te-am uitat,
sau de fapt nu te-am uitat..
pentru ca încă te scriu.
sentimente nu mai am,
iar viata culoare prinde.
încă te simt ca aminire,
care uitării trebuie să-i dau.
nu mai simt nimic pentru tine.
nici ură,dar nici iubire.
Umbra ta în mine.
Te caut în tăceri ce dor,
În pași ce nu mai vin spre mine,
O lume-ntreagă ne-a fost contra,
Dar n-a știut ce-i rău sau bine.
Cu mâinile mi-ai scris pe piele
Povești ce nu s-au mai sfârșit,
Dar lumea nu ne-a vrut la soare,
Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.
Ai plecat… și n-ai întors privirea,
Doar vântul ți-a păstrat mirosul,
Eu încă port în sân tăcerea,
În care ți-am rostit frumosul.
Și doare să iubesc atât,
Când tu n-o mai simți deloc.
Mă sting în tine zi de zi,
Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.
Am ars ca două stele oprite
Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,
Dar n-am regret… doar răni deschise
Și scrisori către tine — nescrise.
Cândva, poate în altă viață,
Ne vom ține iar de mână,
Fără teamă, fără vină,
Fără condamnare.
Dar până-atunci, în fiecare gând,
În fiecare “de ce?” ce mă frânge,
Te port, iubirea mea din gheață,
Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.
"noi"
Ce cuvânt frumos..
puteam fi acest "noi"
dar prin fapte și vorbe,
acest "noi" a dispărut.
am rămas pustii de sine,
cu suflete abandonate,
plângâd și întrebând
"de ce?".
puteam fi ceva
dar lumea ne-a distrus,
și încrederea e pierduta.
Dar singura întrebare rămâne
"va mai exista acest noi?".
Dincolo de tine
Stai în colțul tău, cu ochii grei,
Și eu nu știu cum să-i mai țin senini.
Ți se frânge sufletul pe tăceri,
Și mi-e teamă că nu te mai pot atinge din plin.
Te strig, dar glasul meu se pierde,
În zidurile care cresc între noi,
Și chiar de-ți sunt aproape,
Parcă ne desparte un ocean fără noi.
Știu că te doare, și mă doare așa de tare,
Știind că nu pot ajuta,
Dar încerc din răsputeri să te fac bine,
Chiar dacă lumea din jur se destramă.
Ți-aș da din inimă o jumătate,
Să-ți pun în piept un nou început,
Dar tu te scufunzi și taci,
Și eu mă zbat în golul tău mut.
Tu plângi în somn și nu mă vezi,
Eu veghez ca o umbră, mereu,
Te-am iubit și te voi iubi mereu,
Chiar dacă mă doare, chiar dacă mi-e greu.
Și dacă azi nu pot fi scutul tău,
Voi fi cel puțin locul unde poți cădea,
Chiar dacă nu salvez furtuna,
Promit că o voi îmblânzi cumva.
de ce?..
am înțeles în sfârșit
că a te iubi,te distruge groaznic,
iar a fi iubit îți oferă viață.
dar totuși..de ce mă simt ruinată?
de ce mă simt un nimic fără tine?
de ce sunt dependentă de tine?..
și de ce te las să dai cu mine de pământ
ca apoi sufletul să-mi fie distrus?
de ce te mai aștept,
după tot răul făcut?
de ce aștept scuzele tale false
că doar pe mine mă iubești?
de ce aștept acele minciuni copilăroase
de care m-am îndrăgostit din prima secundă?
de ce îți aștept îmbrățișarea?
de ce aștept să-mi spui că o sa fie bine,
că voi fi bine?
de ce aștept ca ziua sa fie mai bună,
doar cu acel zâmbet?
de ce te mai aștept când stiu că totul s-a terminat?
de ce......
te voi uita.
cred că te voi uita,
pentru tot ce ai făcut si ce n-ai făcut.
căci plângând tu m-ai lăsat,
iar iubire nu ai dat.
te-am uitat pe jumătate,
dar dorul de tine încă doare.
încă îmi amintesc,
acele minciuni copilăroase,
ce fapte n-au devenit.
vreau să te uit,
pentru că m-ai trădat,
sufletul l-ai sfărâmat,
și pe mine m-ai aruncat.
te-am uitat,
sau de fapt nu te-am uitat..
pentru ca încă te scriu.
sentimente nu mai am,
iar viata culoare prinde.
încă te simt ca aminire,
care uitării trebuie să-i dau.
nu mai simt nimic pentru tine.
nici ură,dar nici iubire.
Umbra ta în mine.
Te caut în tăceri ce dor,
În pași ce nu mai vin spre mine,
O lume-ntreagă ne-a fost contra,
Dar n-a știut ce-i rău sau bine.
Cu mâinile mi-ai scris pe piele
Povești ce nu s-au mai sfârșit,
Dar lumea nu ne-a vrut la soare,
Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.
Ai plecat… și n-ai întors privirea,
Doar vântul ți-a păstrat mirosul,
Eu încă port în sân tăcerea,
În care ți-am rostit frumosul.
Și doare să iubesc atât,
Când tu n-o mai simți deloc.
Mă sting în tine zi de zi,
Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.
Am ars ca două stele oprite
Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,
Dar n-am regret… doar răni deschise
Și scrisori către tine — nescrise.
Cândva, poate în altă viață,
Ne vom ține iar de mână,
Fără teamă, fără vină,
Fără condamnare.
Dar până-atunci, în fiecare gând,
În fiecare “de ce?” ce mă frânge,
Te port, iubirea mea din gheață,
Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.