Fata mea cu corp de înger

Te iubesc în continuare

Fără tine sunt amar....

Tu te rog vino la mine

Pune dragoste în pahar. 

Nu pot să spun doar Vasilica

Căci este lesne de-nțeles

Ce mai lipsește lângă Vasilica

Tu sigur știi ce îți vorbesc!

Îndrăgostit sunt eu de tine

Și doar așa cu siguranță

Nu bine ci foarte bine îmi și stă,

Nu mai există-n astă lume

Femeie să risipească frumusețe,

Sau blândețe sau să râdă

Așa sonor și pitoresc!

(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Azi parcă-n noi tăcerea s-a înfipt,

Ca un cuțit de umbră, neclintit,

Cu sânge stins îmi scrie pe obraz,

Că drumurile mor sub al tău pas.

Se-nalță ziduri reci din ochii goi,

De parcă cerul s-a sfârșit pe noi,

Iar în prăpastia dintre destine,

Se prăbușesc și clipele cu tine.

Rămâne doar un dor întins, amar,

Un câmp uscat sub amintiri de jar,

Și-n focul lui, din colțuri neştiute,

Ard visele ce nu vor fi născute.

Iar timpul ca un fluviu nesfârşit,

Îşi frânge valul între noi, rănit,

Cu ape tulburi, grele de tăcere,

Scufundă-n noi o ultimă durere.

Pe ceru-mi stins o stea se face scrum,

Contaminând dulceagul tău parfum,

Iar eu, cu mâini de umbră, fără glas,

Te caut printre clipe ce-au rămas.

Apoi din lacrima pământului răsare,

Un munte mut de piatră şi uitare,

Iar vântul, ca un cântec frânt de dor,

Îmi smulge mersul tău de sub picior.

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

De-aș ști că-n slovele-mi pribege 

Găsi-vei, poate, un alint, 

Le-aș scrie-n vers, ca pe o lege, 

În haine sfinte de argint.

Le-aș așeza cu grea răbdare, 

Le-aș tot rescrie ne-ncetat, 

Pân' n-ar mai fi sub sfântul soare 

Nici foi, nici spațiu de lăsat.

Dar în zadar m-apasă gândul 

Și truda paginii, în van, 

Când nu vrei să-mi auzi cuvântul 

Pierdut în al vremii ocean.

De-aș scrie-n neagra veșnicie

La slove fără de hotar, 

Ți-ar fi străină-a mea solie 

Și chinul meu... un vis amar.

Un cântec de iubire-mi vine în gând

Să îl fredonez sau mai târziu sa-l cânt?

Dar simt în inima bătăi mari ca o tobă

Și-n suflet o vioară cântând lin ...făcând o probă.

Un flaut parcă-n depărtări vibrează 

Și o chitară cu corzi calde acompaniază

Ce liniște în jurul meu se așterne 

Am înțeles: e cântecul unei iubiri eterne.

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă.