Fără răspuns,

Eu m-am pierdut in roluri

Ce nu-mi aparțineau

Doar să zâmbească oameni

In timp ce eu plângeam 

 

Și când am luat de seamă

De cât de multe sunt

Am devenit actorul 

Pierdut in propriul film

 

Apoi am derulat

Am început să șterg 

Cu ochii plini de lacrimi 

Tot ce nu  însemnăm eu..

 

Când am ajuns la mine

La propriul meu rol

Regizoru-mi dăduse

Un rol lipsit de măști - era cel principal..

Trecători prin viața , trecători prin gânduri,

Azi se scurge timpul,și în timp ne scurgem..

Trecători pe-acasă, trecători la rude,

 Salutam în grabă,și mâine ii conducem...

Trecători iubim, trecători rănim,

Devenim înțelepți când îmbătrânim ,

Trecători in fuga, trecători încet 

Mergem înainte ,fara a fi prezenți.

Ne-amintim târziu,că veșnic nu trăim 

 Că avem timp puțin să ne și iubim,

Cand realizam,și deschidem ochii,

Devenim rapid trecători morții...

Calm,

Privește azi in tine 

Cu sufletul curat 

Acea Recunoștință 

Ce-ți este aliat

Și tot ceea ce pare

Că nu îți face bine

Este doar procesul

Spre drumul către tine

Rămâi în calmitate

Iubire și tăcere

Și binecuvântează 

Tot ce este durere

Nu judeca nimic 

Dar nici nu aproba

Ramai de neclintit 

Cu calm in viața ta

Și tot ce vrei să afli

Intreaba-te pe tine

In calm și în iubire 

Te regăsești pe tine..

Azi-noapte am visat atât de real,

Cum în brațele tale mă tot alintam,

Simțeam cum râsul meu zgomotos se auzea,

Ca un ecou în cameră răsuna,

Îmi era teamă să nu pierd tot,

Orice trăire sau râset cu foc,

Privirea-mi era prinsă în ai tăi ochi,

Căci o clipire mă trezea pe loc.

În gând te rugam, imploram să mai stai,

E întuneric afară,e noapte,

Și până în zori mai pot sta în brațe,

Și râsul îndată-i înlocuit,de gemete lungi spre răsărit.

Îmi este teama de clipa trezirii,

Când visul febril devine doar fum,

Și se consuma precum o țigară,

Te-aprinde,te arde și rămâne scrum.

Ascultă vântul ce adie,

Ce îți șoptește al meu dor

Ascultă picături de ploaie,

Ce curg din cer ca un ecou.

Ascultă pasarea ce cântă,

Îți fredonează al meu vis,

Ascultă gândul tău în noapte,

El îți transmite tot ce simți..

Ascultă liniștea din noapte,

Rămâi atent la tot din jur,

Ascultă marea cum răsună,

Spunandu-ți tot ce simt acum.

Privește frunza care cade,

Ascultă atent căderea ei,

E lina ca o levitare,

E tu și eu între tăceri.

Ascultă pași de pe stradă,

Ce par greoi și zgomotoși,

Rămâi tăcut in al lor zgomot,

Și regăsește pași mei.

Asculta-mi fiecare vers,

Prin gândul tău el trece acum..

Ascultă calm și doar citește,

Cum vocea mea e a ta acum..

Gânduri ascunse de teama și dor,

Gânduri răsună și ard ca un foc,

Gânduri utile ce te înalță,

Gânduri ce strâng și inima îngheață.

Gânduri de zi amestecate-n rutină,

Și gânduri in noapte ce dau insomnie,

Gânduri ce par că au sens sau scop,

Îți fură prezența te face robot.

Mergi înainte anesteziată,

Cu gânduri de zi și gânduri de noapte,

Ușor , ușor devii dependentă,

Și fără gânduri ești gol în esență,

Te sperii de gol,de vid,de nimic,

Ești liber și-nchis in același timp.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.

 Un roșu greu în cupă se așază,

E liniște sub cerul ancestral,

Trecutul nu mai doare, nu mai arde,

S-a preschimbat în cioburi de cristal.

Se simte tușa murelor pe buza de pahar,

O umbră de tutun și lemn de manuscris,

E amintirea ta ce nu mai doare în zadar,

Ci s-a zidit tăcut în noaptea unui vis.

Se varsă lent a timpului licoare,

Lăsând în boabe gust de vis curat,

Iar dorul vechi, din marea de ardoare,

În valuri de liniște s-a înecat.

Închin cu umbra ta de altădată,

Pe străzi străine, sub un cer deschis,

Sunt liberă, cu inima împăcată,

Că tot ce-a fost s-a prefăcut în vis.

Sorb liniștea din ultima ta șoaptă,

E vinul sec, dar drumul e senin,

Iertarea este pâinea bine coaptă,

Ce-o gust acum din cupa cu festin.

Pun sticla jos, e gata marea trecere,

Un ultim strop în cupă a rămas,

Povestea s-a retras în plină tăcere,

Sub sigiliul unui ultim ceas...

Coboară toamna lent, ca o mustrare,

Prin parcuri vechi cu arbori aurii,

Iar timpul lasă-n urmă o întristare,

Pe străzi pe care nu mai poți veni.

Răsună pașii mei pe piatra udă,

Un vals tăcut de frunze care mor,

În jur e-o lume resemnată, mută,

Dar nu-i durere, doar un fior ușor.

Și... plouă rar, cu picături de gheață,

Ce vor să șteargă chipul de pe geam,

Dar port iubirea ce mă ține-n viață,

Cu-aceeasi inimă pe care o aveam.

E o tristețe-n toate, mult prea pură,

O nostalgie ce n-a cerut iertare,

Chiar dacă vântul strigă prin fisură,

Trecerea mea rămâne o serbare.

Să curgă norii grei, plini de cenușă,

Să piară veri în ploile de-argint...

Eu nu voi pune lacăt la nicio ușă

Și nicio amintire n-am să mint.

Această ploaie rece ce m-atinge

E doar fundalul gri din viața mea;

E ploaia care spală, dar nu stinge

Un gând curat ce arde ca o stea.

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.

În colțul serii, în care timpul tace,

Pe corzi de praf și umbre de demult,

O veche melodie-și caută pace

Și-o las... în pieptul serii... o ascult.

Chitara plânge în acorduri mute,

Și parcă degete îmi tremură ușor,

Pe rănile din vremuri greu trecute

Se-așterne, fără voie, o mantie de dor.

Îmi amintesc cum cuceream o lume,

Când fericirea părea să-mi fie scut

Trăind povestea, azi, fără de nume,

Ce-n negura tăcerii... s-a pierdut.

Și sunt doar eu și-o mână de regrete,

Și lemnul cald ce-mi ține loc de scut,

Într-un târziu, de început de-octombrie

Cântând refrenul poveștii de demult.

◇◇◇

Dar peste strune noaptea-și lasă vălul

Și timpul tace, blând și resemnat...

Îmi strâng în brațe chitara și trecutul,

Purtând în suflet ce-a fost de neuitat.

tristețe

de unde vii și de ce mă îmbrățișezi de fiecare dată?

iar eu, fără ezitare, te accept și trăiesc prin tine.

cum de îți faci loc atât de ușor printre alte emoții?

te acomodezi, apoi nu-ți mai dorești să pleci.

ești pretutindeni, prezentă într-o formă sau alta,

ușor de identificat, greu de ignorat,

ca o durere ce ți se instaurează în corp.

o simți constant până când devine parte din tine

și atunci nu mai știi care e realitatea,

dacă ceea ce simți e îndreptățit

sau creierul îți joacă feste.

te afunzi în gânduri, analizezi,

dar în zadar — ea tot acolo rămâne

până ai s-o gonești.

însă și atunci se va mai întoarce,

căci lângă tine e bine și e cald,

iar tu îi cazi pradă repede, fără să înțelegi.

și atunci poate ai să realizezi

că nu doar ea e de vină,

ci și tu o primești,

îi permiți să fie acasă

chiar dacă negi.