Author Izabela Denisa

Nu voi lăsa să treacă

Nici o zi măcar

Fără să-ți zic din suflet

Te iubesc! E clar?!

Timpul trece limpede

Iar noi nu observăm 

Că ziua trece repede

Și n-o mai recuperăm.

Arătați-va iubirea

Chiar de vă este frică 

Ca cel ce o primește,

Repede o strică.

Nu renunțați niciodată

Dragostea să oferiți,

Nu se știe niciodată

De cine veți fii zăriți.

Zilele se scurg rapid, dispar ca prin magie din calendar

Eu am rămas blocată în acea zi, când îmi spuneai cu atâta foc, cât mă iubeai.

Și mă doare să știu că altcineva o să intre în viața ta, că o să-i zâmbești, cum o făceai cu mine,

Mă bucur totuși că te-am putut avea, pentru o scurtă secundă, lângă mine … .

Din ziua cea de toamnă

Cînd team cunoscut pe tine

Fiecare zi înseamnă

Un impuls de viață pentru mine

Si zîmbetul tău dulce

Pe mine mă seduce,

Iar privirea ta atragatoare

Îmi cucerește inimioara.

Cît de mult aș vrea

Să te mai revăd odată

Si să-ți șoptesc aievea

Că vei fi cea mai fericita fată.

cand cerul a picat si de maine'mi crestea frica
tu ai inghitit durerea nestiind ce va implica
printre lacrimini ne'am zambit, in mine urlam
bucuros ca'mi esti alaturi, constient ce iti rapeam
a fost iad si transformare
am crescut mare din ce doare
am pierdut multe, m'au pierdut multi
insa tu ai fost acolo, urechea sa mi'o imprumuti
frustrare si neputinta sub acel zambet fortat
din greseli si suferinta multe tare am invatat
prin tine am cunoscut iubirea, ceva deosebit
e minunat sa iubesti dar mai ales sa fii iubit
cica in viata sunt lectii, e un intreg process
si confundam puterea cu cand n'ai de ales

În  odaia învechită

Cu lumina ei zgârcită

Zi cu soare n-a intrat

Numai boala te-a întrebat.

Zaci înconjurat de gânduri

Canditat la patru scânduri

Singur, singurel,străin

Resemnat de atâta chin,

Uitat de cei dragi ție 

Te rogi morții ca să vie.

la 

Adu-mi aminte când uimit,

M-ascund tăcut, în mine,

Ca un dragon înlănțuit,

Căzând printre ruine.

Însingurat trecând în ani,

Lovindu-mă de stele,

Neant, mușcând din bolovani,

Sfărmându-i în măsele.

Când uit pierdute-n urma mea,

Frânturi de timp, deșarte,

Și mii de gânduri ce-ar putea,

Prelung, să urle-n noapte.

Și mii de flăcări ce-ți pândesc,

Surâsul și visarea,

Adu-mi aminte să-mi trăiesc,

Din mine, revărsarea,

Precum un râu involburat,

Avan curgând sălbatic,

Spre un abis întunecat,

Vopsit în ton pragmatic.

Să râd când înțelepții plâng,

Bolnavi de bătrânețe,,

Orbiți de pumnii ce ii strâng,

Cu frică și tristețe.

Și amintește-mi, dacă știi,

Atunci când pleacă norii,

În zbor spre zările pustii,

Ce rost mai au cocorii...