SCROLL PRINTRE STELE

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

 

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

 

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

 

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

 

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: preot DAVID MARIAN poezii.online SCROLL PRINTRE STELE

Data postării: 8 ianuarie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 569

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

A TREIA ZI

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

 

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

 

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

 

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

 

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

 

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

 

Mai mult...

SCROLL PRINTRE STELE

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

 

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

 

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

 

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

 

 

Mai mult...

FORMA TIMPULUI CURĂȚIT

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

 

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

 

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

 

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

 

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

 

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

 

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

 

Mai mult...

UNIVERS FĂRĂ STELE

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

 

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

 

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

 

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

 

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

 

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

 

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

 

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

 

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

 

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

 

 

 

 

 

Mai mult...

ÎNVĂȚ SĂ RĂMÂN

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

 

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

 

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

 

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

 

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

 

Mai mult...

EPOCA DEGETULUI

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

 

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

 

tehnologia ne știe chipul,

vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

 

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

 

Și totuși,

prin fire și cod,

învățăm, vindem,salvăm timp,

salvăm vieți.

 

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

 

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

 

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Scut obosit…

Timpul a venit, când poți să faci ceva, 

Dar gândurile-ți zdrobesc orice pas, 

Nu vrei să vezi sau ești orbită? 

Te-ntrebi dacă sensul e pentru tine,

Sau e doar o iluzie,

ce-ți aparține fără drepturile de autor.

Închide fereastra, frigul te-nconjoară, 

Scufundă vinovăția în fundul mării tale,

Închide ochii, dar veghează-n

seară cu ochii întredeschiși.

 

Trage plapuma, un zid între lumi,

sau o minciună a minții tale? 

Desparte emoții, cu pensete și spumi,

Încetează cu filmele de doi bani.

Te-ar durea cu adevărat, adânc,

Sau doar mimezi durerea,

un joc stricat mecanic?

Anxietatea te strânge, ca un laț,

Dar te încălzește până-n suflet. 

 

Inima-ți sufocă,

fugi de-acest spațiu strâmt sub pat? 

Mintea-ți fuge, tavanul se prăbușește, 

Haosul îți prinde glas în cap, 

Poate nu-i atât de rău. 

Vrei să scapi,

dar unde te-ascunzi, în noapte?

Luna tânjește după soare,

dar tu după ce tânjești? 

 

Corpul, un trădător, nu-ți mai răspunde,

Îi ceri să facă ceva, el tace, se ascunde.

Îți ceri ție să te salvezi, dar cine te ataca? 

Te simți urmărită, de umbre reci,

Ești tu, sau mintea-ți bolnavă,

ce-o creezi acum? 

 

Vrei să spui ceva, dar cuvintele-s dezgolite, 

Nu scuză starea, ce-n tine se-nfășoară nici acum. 

Privești ușa, ca un prădător în așteptare,

Miroase a lalele roz, cu moarte-n fiecare petală,

Un sfârșit de odihnă, amară și fatală.

Un pachet întreg de esec și esență de vanilie

Pentru ruinele din jurul minții, 

Un scut obosit. 

 

 

Mai mult...

Un bun rămas șoptit..

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

Mai mult...

FĂRĂ AXĂ

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

 

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

 

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

 

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

 

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.

Mai mult...

Jocuri...periculoase!

Vorbesc cu un amic plecat afară

Și îl întreb cum e printre străini,

Cu glasul trist și plin de apăsare

Îmi zice, e greu să lucri la stăpâni.

 

Mirat de ce aud de la al meu prieten

Cu îndrăzneală o vorbă mai rostesc,

Și-i spun, de ce nu te întorci în țară?

Zâmbind îmi zice, e mult să povestesc.

 

Dar dacă totuși vrei să afli adevărul

Și că suntem tovarăși de mici copii,

Ție-ți voi spune că muncesc din greu

Să strâng cât pot să scap de datorii.

 

Mă uit la el și nu-mi vine a crede

Cum a ajuns să lucre pentru bani,

Când știu c-avea conturi în bancă

Să poți trăi făr'nicio grijă sute de ani.

 

Apoi a început să-mi povestească

Cum a pierdut la jocuri tot ce-a avut,

Și că soția s-a măritat cu un prieten

Pe care-n tinerețea ei l-a cunoscut.

 

Cu mult amar și cu regret în suflet

Mi-a spus că a greșit și că plătește,

Dar cel mai greu este de acceptat

Să vezi cum cel iubit, te părăsește.

 

Ne-am despărțit cu-n-brățișări

Și cu urări de sănătate și noroc,

El, grăbindu-se să prindă avionul

Eu, îngândurat...intrând în bloc!

 

 

 

Mai mult...

Gata!

Gata! M-am saturat de filmele din capul meu, 

Am obosit ca mereu să mi se pară, 

Cum scenaristul principal ești tu, 

Te rog! scrie ceva mai blând, să nu mai doară.

 

Eu, genul dramatic, tu genul nepăsător,

Audienta-i în delir dar ia de seama, 

De când protagonistul e uitator, 

Povestea s-a transformat în melodrama

Mai mult...

Să fim buni!

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

 

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

 

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

 

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

 

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

 

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

 

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

 

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

 

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

 

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

 

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

 

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍