Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!

Doamne,

mă atingi cu mâna Ta

și simt cum răni se închid

în tăcerea unei clipe.

Mă vindeci, Doamne,

dar nu am puterea să rămân întreg.

De ce mă vindeci,

dacă mă pierd iar?

Mă ridici,

dar pașii mei alunecă mereu

în aceleași prăpăstii,

în aceleași iertări nesfârșite

care nu mai aduc schimbare.

De ce mă ridici, Doamne,

dacă voi cădea iar?

Întoarce-Ți fața spre mine

și spune-mi că pot rămâne sus.

Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,

că suferința nu este doar o cale

către un final ce-mi scapă.

Nu vreau doar o vindecare temporară,

nu vreau doar o cruce de care să mă agăț

până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.

Doamne, vindecă-mă întru totul,

nu doar în momentele când sunt zdrobit.

Fă ca o dată pentru totdeauna

să mă ridic și să nu mă mai pierd.

Doamne,

Tu care ești începutul și sfârșitul,

când mă privesc la față,

văd cum Lumina și Întunericul dansează

în același cerc.

Lumina Ta mă cheamă din zori,

dar Întunericul mă atrage în adânc.

Am căutat să înțeleg

ce înseamnă să fiu întru Tine,

dar mă simt prins între cele două,

ca o flacără ce nu știe dacă se stinge

sau arde mai tare.

Lumina Ta nu e doar strălucire,

ci o claritate care taie în adânc.

Căci fiecare rază mă descoperă,

și îmi arată umbra mea ascunsă.

Este frică în această lumină

pentru că arată tot ce am ascuns,

toate golurile, toate rănile neînchise.

Întunericul, Doamne,

nu este doar întunecare,

ci adâncirea în care mă pierd

ca într-o noapte fără sfârșit.

Acolo unde nu sunt judecat,

dar nici mângâiat,

acolo unde caut și totuși nu găsesc

decât ecoul propriilor pași.

Dar dacă tu ești în lumină,

și în întuneric ești la fel,

atunci înseamnă că, poate,

lumina nu este fără umbra ei.

Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire

pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.

Doamne,

nu mă lăsa să aleg între una și alta,

căci ambele sunt parte din Tine.

Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,

e o fărâmă de lumină

și în fiecare rază,

o adâncire de întuneric.

Ori poate adevărata Lumină

nu este cea ce alungă umbra,

ci cea ce învăluie umbra,

ca o parte din tot ce suntem.

Și așa, în Tine,

mă învălui în Lumină,

chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,

pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum

spre Tine,

un drum unde nici lumina, nici întunericul

nu mă va părăsi.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Sunt viu

Deci nu e târziu

Să scriu

Să fiu ce vreau să fiu

Să știu ce trebuie să știu

E prea târziu să m-ascund în pustiu

E prea târziu să spun e tarziu

Mai am un pas și las în urmă

Un an pe care-l vreau trecut,

Îl simt cum mă apasă-n spate

Și vreau să uit ce m-a durut

Voi încerca să-mi fac bilanțul

S-adun, să scad, să pun egal,

Iar unde dă cu semnul minus

Să corectez mai des, nu anual

Este sfârșit și început de an

Și gândul zboară spre viitor,

E timp la împăcare și iertare

Și la speranță în anul următor

Acum vom trece cu toții pragul

În anul "24, ce-l vrem cu bani,

Să ne urăm unii la alții sănătate

Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

Călăuzește-mi pașii pe drumul cel bun,

Ajută-mă să fac doar ce este bine,

Cu bunătate și iubire, mereu să răspund,

Să văd frumosul, când în față am doar ruine.

Iartă-mă, Tată, pentru lucrurile rele ce uneori le cuget,

Pune-mă să plătesc, atunci când greșesc,

Să răspund la ură mereu cu un sincer zâmbet,

Frații și surorile, oricum ar fi, să îi iubesc.

Dă-mi ochi să văd lumina chiar și-n întuneric,

Să nu judec omul când e rătăcit,

Să port răbdare-n suflet, când sunt obosit,

Și-n loc de ceartă, pacea să o fi oferit.

Să fiu un sprijin pentru cei ce cad,

O mână caldă celor ce plâng în taină,

Să nu-mi pierd nădejdea când drumul pare terminat,

Și să aleg cărarea ce duce spre lumină.

Când voi rătăci, să-mi amintești de Tine,

Să-mi fii în suflet far și călăuză-n vânt,

Să nu mă tem de ploi, nici de furtuni străine,

Să-mi fii Tu drumul, pacea și al vieții cânt.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste

Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu