În umbra tăcerii

În ochii tăi se-adună mări albastre,

Cu țărmuri lungi de vis și catifea,

Iar gândul meu, desprins din nopți sihastre,

Se-ntoarce iar și iar la umbra ta.

Îți sunt pământul ars de dor și sete,

Iar tu ești ploaia caldă peste el,

Cobori încet cu valuri violete,

Și-mi schimbi tăcerea-n cânt rebel.

Ai fost în mine flacără domoală,

Nu jar grăbit ce arde și dispare,

Un foc senin, cu flacără regală,

Ce-mprăștie căldură către soare.

Azi ești ca cerul fără margini,

Cu stele reci ce ard la infinit,

Căci fără tine-aș fi uitate pagini,

Pe care nimeni nu le-ar fi citit.

Răstoarnă-n mine vântul ce alină,

Pădurile de gânduri rătăcite,

O adiere blândă ce suspină,

Pe ale mele tâmple îmbătrânite.

Fii răsărit pe inima-mi de lut,

Când umbre grele-n sânge se coboară,

Un zbor înalt, aproape nevăzut,

Ce-mbracă-n har tăcerea mea amară.

Și dacă-n timp se-ntunecă înserarea,

Cu umbre grele peste visul meu,

Tu strigă-mi printre zori chemarea,

Să vin, să ard în ochii tăi mereu.

Iar de vom fi doar șoapte-n univers,

Purtate lin pe aripi de vecie,

Să ne rămână dragostea — un vers,

Cu lacrimi scris într-un sfârșit de poezie.

Azi parcă timpul stă între ferestre,

Și ca o frunză moartă se desprinde,

Ne ţine clipa-n linişti de orchestre,

Că-n ochii tăi o flacără se-aprinde.

Iubito, lumea cade-n somn de brumă,

Prin curţi se strâng tăceri de dimineaţă,

Un clopot vechi mai tremură în humă,

Şi peste noi coboară altă viaţă.

Eu zic să stăm tăcuţi lângă lumină,

Cu mâna ta în mâna mea rămasă,

Iar iarna, albă, limpede şi plină,

Să o lăsăm să curgă toată peste casă.

Iar fulgii care cad sub luna stinsă,

Ne vor aduce liniște și pace,

Și galeș vom privi fereastra ninsă,

Cum înrămează stelele opace.

Nu adormi, că noaptea e adâncă,

Iar vântul poartă fulgii ca pe-o veste,

Ia-ți supărarea și-n sobă o aruncă,

Şi spune-mi cu iubire o poveste.

Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,

Și am căzut inconștient sub iarnă,

Zăpezile mi-au troienit iubirea,

Și peste munți pornit-au să o cearnă.

Și ninge necrezut în fiecare seară,

Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,

Plecarea ta m-a izgonit din țară,

Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.

Sunt plin de frig și osul te blesteamă,

Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,

Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,

Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.

Am să provoc chiar azi o avalanșă,

Iubiri răstogolite să o ia la vale,

Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,

Când trandafiri o să-i răsară-n cale,

S-acopere cu roze albe întreg pământul,

Iar totul să miroase a iarnă și iubire,

Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,

Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.

Tăcută stai sub bradul falnic,

Și-ngândurată brusc ai devenit,

Să îți vorbesc îmi e zadarnic,

De ce am mai venit?

Privești în gol cu ochii reci,

Și trupu-ți pare îmbolnăvit,

Refuzi cu mine să petreci,

De ce am mai venit?

E câmpu-n jur umplut cu flori,

Și-un tril de păsări nesfârșit,

Nu spui nimic și mă ignori,

De ce am mai venit?

De zile-ntregi trăiești o dramă,

Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,

Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,

De ce n-a mai venit?

Mă zgârâie unghia în gât,

Calul mă paşte în iesle,

Mama îmi vorbeşte urât,

Tata mă-njură prosteşte.

Piticii pe creier dansează,

Morcovul simt până-n rect,

Papa predici falsează,

Subiectul sărăciei e abject.

Musca mă bâzâie în gură,

Caută haleala de ieri,

Pe pâine ung iarăşi untură,

Mă lăfăi ca marii boieri.

M-ai toarnă o bere hangiu,

Măcar să umplu un maţ,

Sătul pentru azi să mă ştiu,

Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.

La tomberon e mare bătaie,

Azi s-a aruncat cu potol,

La o parte de aicea tataie,

Căci sună stomacul a gol.

Nici mâini de stăpân nu mai am,

Să le muşc turbat şi smerit,

Peste lume jugul înham,

Stăpânul mi-a murit subnutrit.

Am reușit să zbor cu aripile legate

fiindcă inima mea ținea cerul, 

iar tu mă chemai...

Am reușit să văd prin întuneric

fiindcă ochii mei lăcrimau lumina, 

venită din dorul de tine... 

Am reușit să vorbesc când cuvintele lipseau, 

fiindcă în mine striga,

tăcerea ta... 

Am reușit să rămân, când eram numai drumuri,

fiindcă-n mine trăia speranța,

că tu vei veni...

Am reușit să iubesc clipa,

fiindcă timpul curgea înapoi spre început,

iar tu îl opreai...

Am reușit să-ți aflu dorințele,

și-am început să fiu eu... 

iar tu, ai început să mă iubești. 

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.

Am rătăcit prin neguri de cuvinte,

Căutător de sens în cer pustiu,

Și am dosit sub frunze-ngălbenite,

Al toamnei cânt ce păsările-l știu.

Am altoit cu versuri pomi și ruguri,

Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,

Privirile le-au explodat în muguri,

Și au văzut pe ram poeme înflorite.

M-au recitat străini cu voci de piatră,

Și au rămas cu toții fără glas,

Un vraf de cărți am adunat pe vatră,

Pe care de sămânță-am să le las.

Am scris în umbre fără de contur,

Cu litere de foc, pe vânturi stinse,

Să-mi fie toată iarba împrejur,

O pajiște de librării încinse.

Voi fi uitarea scrisă pe pereți,

Un vis ce-n noapte se destramă,

O lacrimă din plânsuri de poeți,

Trimisă lumii într-o telegramă.

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.

Îţi pierzi privirea printre aştri,

Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,

Adulmeci urma unei sincere iubiri,

Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.

Cu lumea cauţi să te-mpaci,

Urând iubirea în care zaci,

Poeme scrii fără de muză,

Şi pentru toate cauţi scuză.

Te-ncântă flori uitate în vază,

Ferestre care pot opri o rază,

Cuvinte aruncate în dispreţ,

Şi multe lucruri fără preţ.

Adormi mereu înfricoşat,

La piept strângi perna ruşinat,

Visezi acelaşi vis murdar,

Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)