Fără de sfârșit

Parfumați ,inepți și aroganți

Armură le este bogăția,

Dezertori din adevăr și inflamați

Sădesc satanic sărăcia

Cochilii le sunt falnice palate

Bijuterii umbresc acrilica lor piele,

Comori, absurde adunate

Condiment și drog, pentru un dans de iele

Făpturi fatidice și albe de făină

Creaturi cu ochii de cărbune,

Încetați voi ! azi , și căutați lumină

Dișcipoli falși și demascți de rune

Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună

Suflet curb pocit în vad,

Cenușa nu-ți va odihnii în urnă

Fabulos cavou ,te va conduce în iad

Sensibilă îți poate fi prezența

Precum polenul imi așez privirea,

Sublim ți-e pasul ce a stârnit cadența

În inimă și suflet ți-ai anunțat venirea

Căci trupul tău, pândit de el păcatul

Mizerabil gând sărută acum sânul,

Dorința temătoare aleargă ca vânatul

Un mușcător de roșu ,cu buzele prepari chinul

Și suflul tău fierbinte naște acum un sunet

Dezvelită iți va fi vanitatea,

Ospaț dint tine se -nfrupta ca un vuiet

Răsfoită fecioară ți-a fost puritatea

Ispită! izvor înbălsămat vei fi

Cu frumusețea clară topești încet armura,

Flăcări se aprind în tine zi de zi

Și noapte lângă tine iți va simții căldura

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

De aș putea, și aș pleca chiar,

Dintre oameni și din viață,

Printre norii cei de var

Intr o lume unde îngheață,

Dorul ,dragoste divină 

Să mă bucur de un etern

De un etern lipsit de vină,

Intr un vid tăcut, solemn

Intr un loc nebântuit 

De vre o urmă de iubire, 

Să dorm ani un infinit

Fără vise , in neștire ..

Dar nu pot pleca acum,

Timpul încă nu sa scurs

Și voi pleca atunci la drum,

Atunci când te oi iubi de ajuns

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Din liniștea albă se-nvaluie trist

Amor înșelat de ochi care cer,

Te văd te doresc, nu vreau dar insist 

Din foc ce ardea acum este ger 

Din noapte ostenite vise se-mbina se nasc

Albastre sunt acum gânduri,

Din pânze albe de Damasc 

Se  înalță, precum niște cârduri 

Uitate acum vise ce calde au fost 

Din perne trezite in raze de soare,

Născute atunci acum numai au rost 

Înghețate și frânte plutesc pe o mare

Și simți cum se -nchide se ascunde în tine 

Și plânge și moare de chin sugrumat,

Un suflet speriat subțire prin vine

Distruge distrus, că na fost salvat 

cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.

te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.

peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;

nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.

al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.

aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare

din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.

te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.

te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.

Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,

Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?

Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,

Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?

Frica mă roade mai tare decât moartea,

Nu de uitare, ci de absența Ta.

Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,

Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.

Sufletul meu a ars nu de frică,

Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.

Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,

În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.

Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,

Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.

Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,

Cred ca pământul care așteaptă ploaia,

Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare

Sau cu furtună.

Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,

Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —

Să știu că nu am visat zadarnic.

Să știu că și rătăcitul e văzut.

Luminează-mă Doamne!

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Gemi

Sevgili gemi, sonsuz gibi görünen okyanusta yüzüyorsun,

Bu sefer yine hangi kıtalara gideceksiniz?

Bir sonraki varış noktanızda sizi neler bekliyor?

Gemi, gemi...

Yelken açmayı bu kadar sevdiğini neden bana söylemedin?

Neden beni uyarmadın?

Neden sana sırtımı dönüp bir anlığına limanı terk ettin?

Bende bıraktığın boşluğa nasıl alışabilirim?

Nasıl dolduracağım?

Gemi, gemi...

Bir serçe kadar hafiftin,

Umarım gittiğin yerden daha mutlu dönersin

Gitmen gerektiğini anladım

İşte böyle hissettin

Sen de öyle düşündün.

Seni ahşaptan, dümenden, güverteden çok iyi inşa etmiştik.

Birkaç yelken sayfasından,

Çapanı bile bağladım,

Senin için kolay olmayacağını biliyorum.

Okyanusun kaprisleri var,

Ne bekleyeceğini bilmiyorsun

Tedirginleştiğinde ve sizi her yöne sarstığında,

Sizi yalnızca kendisine daha ulaşılabilir olan rotalara götürür,

Senin için zor olduğunda, suyun üstünde kalmanın hiçbir yolu olmadığını hissettiğinde,

Lütfen aşağıya bakın, bağlı çapayı görün,

Düşünün ki uzaktan, binlerce kilometre uzaktan bile,

Seni gözetliyorum, kalbimdesin

Artık sana göstermek için yakınımda değilsin,

Gerçekten, bağlantımızın ne kadar anlamlı olduğu,

(Tartışmacı bir tonda)

İyi hisset, bırak gitsin, seni kimin yaptığını unut,

İki hafta içinde yaklaşamadık bile.

Eğer öyle düşünüyorsanız bu sizin tercihiniz...

Sadece seni önemsediğimi bil, bu yüzden seni bu kadar iyi inşa ettim.

Son bir teşvik olarak size şunu söylüyorum: "Okyanusu geçerken karşılaşacağınız fırtınalar sizi korkutmasın. Unutmayın ki fırtınanın ardından güzel havalar gelir."

Gemi:,,Ne yapardın? Rio de Janeiro'da bir gün kalmama izin verilmiyor mu? Sadece bir gün, tek istediğim bu, sonra sana geri döneceğim, söz veriyorum!"