Destin implacabil
Zilele trec,
Nopţile trec,
Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...
Noi ne-ofilim,
Îmbãtrânim,
Ca frunzele-n pãdurile sihastre.
Iar, mai apoi,
Vin dupã noi
Cei care se gãsesc asemeni nouã:
Se nasc şi cresc,
Şi-mbãtrânesc,
Şi se topesc, ca picurul de rouã!
Lãstar curat
S-a ridicat
Şi firul vieţii merge mai departe;
Sunt, negreşit,
Pân-la sfârşit
Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!
13.11.2021, Gostkow, PL
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 3 iulie 2022
Vizualizări: 1026
Poezii din aceiaşi categorie
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Alte poezii ale autorului
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.