Deleted

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Fanta, Fanta, dulce Fanta

Esti ca o zeita acra

Si de-or pune mai mult zahar

Tot asa ii fi, tot acra

Nu esti acra ca de bors

Ci esti ca o zama chioara

Care face numa' rana

La stomace

Ca pe-acolo sta si face, zaharul

Tot ce ii place.

Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :) 

Mă gândeam așa, în timpul unui vis

Cum simple complicații urcau dintr-un abis

Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc 

Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc

Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc

În tot trecutul, taină a firii ce privesc

E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce

De firea-mi veche eu nu mă depărtez

Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc 

Cum toată taina veche ce nu o deslușesc 

Să se reverse minții, în har dumnezeiesc 

Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc

Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc

Marius Ene, Polonia, 25.05.2025

Aștept un fragment 

De o iarnă mai vie;

Rânduri de ger se petrec,

Vopsesc iarba în alb,

Încât se rescrie

Crăciunul vine amorțit

De frigul ce-l respiră iar;

El ne găsește repezit,

În case intră temporar...

Miroase-a fum în calendar

Şi patimi şi suspine

Au tot venit ca să-ți confirme, ție

Şi vieții tale rătăcite

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi rând pe rând, ți se tot spun

Filosofii, idei, moralități de plumb

Căci zece au trecut de când ți se tot spune

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi de-ai fi tu chiar şi perfect, 

În mintea lor, eşti doar defect

Un singur drept ei cred că se cuvine:

Să schimbe eul lor, la tine!

Răbdare, milă şi blândețe

Cuvinte tot mai ne-nțelese

Cerute parcă doar din sete

Să spargă fresca ta în zece

Ce tu ai plămădit, în zile râncede şi lungi 

Chinuitoare cruci

Azi, negru vechi a devenit

Şi nu mai poți s-aştepți, să plângi

E alb pe negru sfânt: un veşnic sufletesc prurit

Cerințe tot mai uzate vin în aval

Curgând în şiroaie, în tulburi puhoaie

Cu debite mari, dar goale de har

Pe-un suflet deja tot mai amar

E trist, e dureros că într-un fals de dulce

Ai stat atâta timp şi-ai pus

O mare inimă pe cruce

Eliberează-te deci, du-te! 

Elblag, Poland, 29 Mai 2023, 18⁰⁰

Nu-mi place ce este rău,

Nu e de la Dumnezeu.

De domnul ne-am depărtat ,

Când de el noi am uitat...

Ne amintim de Dumnezeu,

La boală și când e greu..

Iar din bunătatea lui,

Fiindcă suntem fii lui ..

Ne iartă neîncetat,

E un tată adevărat.

Iar prin rugăciunea mea,

Domnul îmi poartă grija.

Darul lui nencetat,

Sfințește cu adevărat .

Ne scapă mereu de rău..

Bun e bunul Dumnezeu.

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte 

Dă-ne nouă pâinea 

Cea de toate zilele.

Ajută-ne Doamne să ne îndreptăm 

De la fapte rele

Ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne 

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea 

Sub povara Ta.

 Zburand

peste-al lumii necunoscut,

privind cu ochii-nchisi

un viitor,

trec.

Zarind

prin ceata deasa

o mana intinsa,

o apuc

si sper.

Zicand

umbrelor din jurul meu

o vorba ne-nteleasa,

ma trezesc

si plec.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.