Autopsie sentimentală (proces-verbal)

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

 

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

 

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

 

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Autopsie sentimentală (proces-verbal)

Data postării: 31 ianuarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 558

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Dincolo de dorință

Am ajuns într-un punct unde trupul tace,
dar sufletul urlă după tine.
Nu te mai vreau doar cu mâinile,
te vreau cu timpul, cu viitorul, cu moartea.
Vreau să-ți știu ridurile de peste ani,
vreau să-ți simt mâna tremurând peste cărțile noastre prăfuite.

 

Vreau totul.
Nu doar noaptea.
Și ziua. Și bătrânețea. Și tăcerea.
Să murim obosiți de atâta iubire,
dar fericiți că n-am iubit degeaba.

 

Că în lume au fost două inimi
care s-au ars una de alta
și nu s-au temut de foc.

Mai mult...

Cerul din care ai plecat

De când te-ai desprins din mine,
mă plimb printre zile ca printre ruine.
Totul e acolo, dar fără viață.
Până și soarele pare că arde
cu o flacără rece.

 

Ți-am păstrat locul la fereastră.
Acolo unde obișnuiai să taci.
Mi se părea că în tăcerea ta
încape tot universul
că ai putea rosti o rugăciune
și ar înverzi iarba doar din dorință.

 

Acum tac eu.
Și tac prost.
Tăcerea mea nu rodește,
doar apasă.
E o tăcere grea, fără sens,
ca un clopot fără limbă.

 

Dacă într-o zi te vei întoarce,
să știi că n-am schimbat nimic.
Totul te așteaptă:
masa, oglinda, cărțile,
și eu, cu fruntea plecată,
în același loc,
sub același cer
din care ai plecat.

Mai mult...

Cât de mult?

Cât de mult? Mai mult decât pot scrie cuvintele, mai adânc decât orice răsuflare. Mi-e dor de tine cum ți-ar fi dor de aer dacă ai trăi sub apă, cum îi e flăcării dor de oxigen ca să ardă. E un dor care nu doarme, care pulsează în piept și-mi face pielea să tânjească după atingerea ta, iar mintea să te deseneze în fiecare vis. Mi-e dor de tine nebunește, frumos, cu liniște și cu fior, ca un foc care știe să ardă încet, dar până-n măduvă. Așa mi-e dor de tine, iubita mea!

Mai mult...

Corzi de toamnă

E toamnă-n privirea ta, un amurg necuprins,

Frunzele cad, dar tu rămâi, un gând aprins.
În umbra tăcerii, glasul tău sună,
Ca o chemare dintr-o lume mai bună.

 

Ai fost furtună și rază de soare,
Un ecou din povești ce încă mă doare.
Dar cumva, în râsul tău am găsit,
Refugiul pe care nici cerul n-a știut să-l promit.

 

Ne pierdem pe holuri, dar timpul mă ține,
În fiecare clipă ce-mi scapă spre tine.
Directă, ca o lamă, dar caldă pe-nserat,
Ești tot ce-i mai viu într-un decor înnourat.

 

Și poate n-am spus, dar te-am prins în cuvânt,
În jocuri, în vise, în freamătul vânt.
Căci tu ești un vers ce nu poate muri,
O filă din toamnă ce-mi scrie „rămâi”.

Mai mult...

Oglinda

Nu m-am privit în grabă, nici pe fugă,
nici ca pe-un străin prins într-un joc.
Am stat, și m-am lăsat văzut, pe rugă,
fără să-mi caut scuze, fără foc.

 

Am văzut mâna care știa drumul
și totuși l-a ocolit, conștient.
Am recunoscut în mine omul
care-a fost slab, dar n-a fost inconștient.

 

Nu m-a trădat oglinda, nici lumina.
Adevărul nu strigă, doar stă.
Ce doare cel mai mult nu e vina,
ci claritatea rece de-a ști ea.

 

N-am fost erou, dar nici doar victimă.
Am fost exact ce-am ales să fiu.
Și gândul ăsta cade ca o crimă
peste tot ce-am pierdut, și încă știu.

 

Când vezi limpede, nu mai poți fugi.
Nu mai poți spune: „n-am știut”.
Te vezi, și trebuie să rămâi
în omul care ești, dezgolit, tăcut.

 

Nu m-am iertat. Dar nici n-am negat.
Stau drept sub tot ce sunt, acum.
Căci primul adevăr adevărat
e să te vezi, și să nu pleci din drum

Mai mult...

Ce-a rămas în lumină

Camera-i goală. Numai seara
Se-ntinde lin pe vechi pereți.
Și-n colțul unde-ai fost odată
Stă umbra ta… și nu mai ești.

 

Nu te mai chem. Nici nu te plâng.
Vorbitul doare mai puțin.
Cu umbra ta îmi e de-ajuns
Să tac… și totuși să suspin.

 

Te-aș întreba de ce-ai plecat,
Dar umbra nu mai știe drum.
Ea șade, rece, fără glas,
Ca dorul meu rămas acum.

 

De-oi fi greșit, ia-mă cu tine
În noaptea ta fără hotar,
Căci fără tine, orice gând
E-un pas ce cade-n gol amar.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Nu putem ști

Nu putem ști cum e să simțim

Ceea ce niciodată nu am simțit 

Doar când ne vom fi despărțit

Vom duce dorul a ceea ce a pierit

 

Nu putem ști cum e să ne lipsească

Ceea ce niciodată nu am avut

Cum putem să știm ce am pierdut

Când totul în jur a fost tăcut

 

Nu putem ști cum e să fim

Când niciodată nu am existat

Am fost aici, dar nu am contat

Intalnirea cu viața am tot evitat

 

Nu putem ști ce e mandria

Când nimic nu am realizat

Și mediocritate am cultivat

Iluzii și himere la final am recoltat

 

Nu putem ști ce e iubirea

Când ea a fost mereu absentă

De mult diluată în apa timpului curentă

Ne-am mințit că este evidentă

 

Nu putem ști ce ne-a scăpat

Când niciodată nu am fost atenți

Ne-am amăgit că suntem suficienți

La schimbare mereu indiferenți 

 

Nu putem ști cum este să trăim

Când liberi niciodată nu am fost 

Ascunși în a timpului adăpost

Fugiți de răspundere cu orice cost

 

Nu putem ști ceea ce nu știm

Când divorțați suntem de înțelepciune

Iar întreaga noastră narațiune 

A început și a sfârșit prin ficțiune

 

Mai mult...

in fundul plaminilor mei

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

 

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

 

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

 

Mai mult...

Poem

Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:

Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.

Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.

Din ale tale greseli, din care iubirile uneori

"cu ochii treji"

 

Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile

Nefăcute cu tine, vorbind de el,

Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte

Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...

Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"

Care deseori se caută prin nopţile pierdute.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Cele limbi ale lumii

În lume sunt mii de limbi,

De exemplu albaneză,

Chiar nu știu toate,

De exemplu și engleză,

Toate sunt neobișnuite,

Română, rusă și franceză,

Greacă, coreeană și arabă,

Italiană, spaniolă și japoneză,

E o listă de cuvinte,

Trebuie să le ții minte,

Germană, daneză și portugheză,

Neerlandeză, Hindi și bengaleză,

Sunt mai multe dar nu le știu,

Cred că mai deșteaptă o să fiu...

 

 

 

Mai mult...

Curați prea târziu

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

 

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Mai mult...

A doua zi de Crăciun

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

 

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

 

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍