Scrsoare de 1 iunie!

Din calendarul de perete ,fug filele una câte una.

Unde fuge oare timpul ? Și, odată cu ele și zilele

vieții noaste!...Cade și ultima filă a lunii martie.

Din geamul camerii mele urmăresc raza de soare ,

vie,luminoasă,dar fără puterea de a încălzi

mugurii amorțiți încă de vremea rece ce nu mai

pleacă de la noi .Stau la geam,cu ochii larg deschiși

spre cerul înalt și gol.Muguri mari,ascunși sub mantia

groasă, așteaptă zile mai calde să nască flori frumoase,

parfumate,multicolore.

Mă trezește din visare un scâncet dureros.Negruța a

ajuns într-o stare jalnică de bătrânețe și boală.

     La început nu știam ce are, apoi mângâind-o,

mi-am dat seama că are dureri mari, încât și palma cu

care o ating ușor,îi provoacă suferințe.Cuvintele mele,

calde ,le aude ,le înțelege,dar mă roagă,cu ochii ei triști,

să nu mai pun mâna pe spatele ei, fiindcă de acolo

pornește o durere chinuitoare .Se plimbă încet cu capul plecat

și din când în când își strigă durerea într-un țipăt scurt ,de parcă

se rușinează.Mă uit la ea și parcă mă văd pe mine!...

     Doar cu cincisprezece ani în urmă Negruța cea de azi era 

 o cățelușă mică ,fără ochi,pe care Ginuța,o fetiță inimoasă ,

a cules-o de la un colț de stradă ,unde fusese aruncată ,

înainte poate ,de a lua prima gură de lapte de la mama ei

     Fetița a adus-o acasă,în șorțul ei de școlăriță din clasa întâia,

și i-a strecurat în gura uscată câteva picături de lapte ,dintr-o

pipetă,lapte pe care cățelușa l-a înghițit cu lăcomie și sete,dornică

de viață .Așa a întrat în viața familiei noastre Negruța ,la începutul

une veri. Cuminte și curată,iubită și alintată de toți -deși era un câine

cu totul obișnuit-Negruța s-a deosebit mult de suratele ei din mahala.

     Nu a putut învăța să vorbească,știa însă să asculte și să înțeleagă

ce trebuie să facem noi pentru ea și ce trebuie să facă ea pentru noi.

Mulți dintre vizitatorii nepoftiți au făcut cunoștință cu coloții ei .

     La început ,am vrut s-o pun la lanț,dar am văzut cum din ochii ei

triști se rostogoleau lacrimi mici N-a suferit umilința de a sta la lanț .

Când invitam pe cineva în curte,de teama de nu fi tentată să-l muște

se retrăgea la cușca ei ieșind doar în clipa când musafirul trăgea poarta

după el, mușcând cu furie din mâner în care urmele colților ei s-au

imprimat adânc.

     Într-o noapte, m-a trezit din sonm lătrăturile ei tânguitoare și prelungi .

Am ieșit afară să văd ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că ne-a scăpat de

la mare nenorocire .Careva dintre noi uitase aragazul deschis .Ce se întâmpla

dacă aprindeam un chibrit ?

     Anii trec și lasă urme grele peste fiecare dintre noi.Câte dintre greșelile vieții

noastre ar putea fi evitate,dacă am putea lua viața de la început Mă uit la Negruța

îi înțeleg suferința,dar cu ce pot s-o ajut ?În fața sorții,și omul și animalul,sunt egali.

Așa a fost hotărât,dintr-un început ,de Cel care le-a creat pe toate...

Dacă mai erai azi lângă mine,

Știu că la amândoi, ne era mai bine,

Nu ar mai fi fost frig în casă,

Și tristețea, se îndura, să mă mai lase.

Poate aveam cu cine să mă cert,

Seara, aveam cui să spun-noapte bună-,

Peste zi aveam puterea să te iert

Seara ne găsea, ținându-ne de mână.

Dimineața, mă trezea aroma de cafea,

Bună dimineața, draga mea...

Un salut ce mi-a uns atâți ani inima.

Să-l mai aud și acum, ce nu ași da?

Ne-am certat  dar, doar în glumă

Supărarea trecea pe lângă noi

Ochii tăi erau blânzi, vorba blajină

Prielnic timp de petrcut în doi.

Nu a fost marea iubire, vâlvătaie,

A fost respect și poate altăceva 

Ai fost prieten bun și umbrelă

Ai fost hrana sufletului, ca pomului, seva.

Ai fost, ai fost, suflet drag

Doar amintirea o păstrez cu drag.

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.

Orașul meu îl percep, ca pe-o casă bogată,

Aici mi-am petrecut tinerețea odată,

Plimbările erau lungi, mai ales primăvara,

Când grădinilor, li se deschidea floare.

Străzile principale, ozonate de mândrii tei,

Luminate de luna sfioasă și de stele,

Până târziu ne plimbam pe alei

Erai în siguranță în brațele mele.

Cartierele orașului răsar ca pe câmp macii

Satele asigură brațe de muncă, ca frunzele copacii,

Orașul era un furnicar plin de viață,

Toți, doritori, noilor chemări să facă față.

Galațiul avea drumuri de apă,o bogată arteră,

Întra și ieșea mărfuri către lumea prosperă,

Ajunsese port dunărean, cunoscut și iubit

Lăsat acum să moară mâlit și neângrijit.

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine  cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat  că  era  mult  de lucru .Fără ajutorul  familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce  visam  noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă  cu poartă și garduri  cu pomi  înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori  ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

     Am apă ,am curent  electric-plăcii solare-,am apa Siretului  aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez  sub umbrar ascultând  zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele  ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul  frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă  dar cum s-o guști de la etajul  patru ?

     Până la sfârșitul  lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale  în geam ,pun lacătul  pe ușă

cu regret  și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor  de ea ,o mai vizitez ,o găsesc  acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte  tristă .!       

                                                                           SFÂRȘIT

Scumpã salbã de mãrgean,

Crin de lângã casã,

Stea, ce, de la an la an,

E tot mai frumoasã!

Verde ramurã de nuc,

Filã-nchisã-n carte,

Care plânge, când mã duc

Undeva, departe...

Preaiubit şi scump odor,

Lirã acordatã,

Cartonaş câştigãtor,

Asta-mi eşti, tu, fatã!

Te iubesc, frumoasa mea,

Şi mi-e dor de tine;

Sper sã vin de ziua ta,

Anul care vine!

Azi, din calendarul tãu,

S-a mai rupt o filã;

Însã tu vei fi mereu,

Gingaşã copilã!...

Pentru nepoata noastră, Salomeea , de ziua ei.

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.

În lumea asta plină de oameni minunați

Cu sufletul ne-alegem prietenii ca frați.

De-a noastră întâlnire sunt bucuros nespus 

Și pentru tine'acuma ridic paharul sus!

Azi e ziua ta , prietene iubit,

Îți doresc din suflet să fii fericit!

Să te știu o viață tânăr și voios,

La mulți ani amice, să fii sănătos!

Să nu ții supărare pe timpul trecător,

Suntem pe lumea asta scânteia unui dor

Și las să bată ceasuri, căci eu aș vrea să-ți spun:

Prietenu-i ca vinul - cu vremea, tot mai bun!

Eram copii năstrușnici și alergam vioi,

Acum ne prind nepoții ce-aleargă după noi.

Se schimbă toate-n lume și tu te vei schimba,

Dar să nu dai uitării prietenia mea!

Bate vântul frunzele 

Înfloresc grădinile 

Și la tine mă gândesc 

Și de dor mă prăpădesc 

Și-am plecat în deplasare 

Și te vad îndepărtare 

Și cu suflet întristat 

Vin la tine imediat 

Si-am ajuns în satul mare 

Și mă dărâm din picioare 

Stând mereu să te găsesc 

Că fără tine înnebunesc.

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume. 

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.