ZI DE TOAMNĂ

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Bate firul de lumină

Ușurel la mine-n geam

Mă trezește și mă cheamă

Să-mi arate sus în deal

Covorașul de petale

Ale florilor de măr

Unduind  pe iarba verde,

Nu departe de pritvor.

Timorat mă atinge vântul

Călător însingurat

Șoptind vorbe de iubire

Mesage din sat în sat.

Dacă s-ar putea vreodată

Din cenușă să renasc

Și creatorul m-ar întreba

Când și unde în ce secol

Doresc a învia?

Nici n-aș prea mult pe gânduri;

Vreau în epoca de piatră

Să port arc , să port săgeată

Să fiu liber să colind

Șă  fac tot ce-mi pun în gând.

Să am frați să am surori

Să ne încălzim la soare

În zile desărbătoare

Să ne spele apa ploii

Grija să ne-o poarte zeii. 

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

           Continuare

     Sora mea mai mică, pe care la cutremurul din noembrie 1940, mama o uitase în casă,

a crescut. A împlinit doi ani. Nu știu ce boală avea, că nu se mai scula din pat.S-a zbătut 

așa, între viață și moarte, ceva vreme. Părinții mei pierduse cu câțiva ani în urmă doi 

copii, un băiat în clasa a 2-a și o fetiță de trei ani. Teama lor cea mare era că va muri .

Ioana și Costică, deși au fost la spitalul din Cahul, atunci Basarabia era a noasrtă, nu au putut 

fi salvați, nu mai aveau încredere. Știu că mama a dus-o atunci, pe la toate -doftoresele- din sat,

dar nici-o schimbare. Ca ultima soluție, conform obiceiurilor, trebuia s-o vândă, pe orice: o găină,

un ciur de mălai, un chilogram de brânză, că dacă vine moartea să nu o găsească acasă. Când am 

auzit că vor să o vândă pe Măriuca m-a cuprins îngrijorarea. 

      Trecuse primăvara, oamenii erau ocupați cu munca câmpului. De Măriuca mă ocupam eu.

Mare lucru nu era de făcut, doar vedeam dacă se mai mișcă, o apăram de muște dacă apuca 

vreuna să intre în cameră. Era o dupăamează plină de soare. Părinții s-au întors de la câmp.

Mama îngrijorată merge s-o vadă pe Măriuca. Nu mică i-a fost mirarea, când a auzit-o că 

bolborăsește ceva mișcând mânuțele ca pentu o îmbrățișare. Bucuria mamei a fost mare când 

a înțeles că ea cerea ceva de mâncare...și ce cerea...nimic deosebit sau greu de găsit.

      -Spune Măriuca, ce să-ți dea mama?

     -Vreau mămăliguță cu zahăr și mămăliguță  cu oțet. Mama a rămas nelămurită lângă pat.

     -Măriucă, nu vrei tu un ou moale, sau lapte tot cu mămăliguță?

    -Nu a spus ea hotărâtă . Mama i-a făcut pe voie, apoi a scos-o afară la aer. Noi toți ne învârteam 

în jurul ei bucuroși. Mare a fost surpriza, când am văzut că Măriuca nu mai știa să meargă, deși înainte

de boală umbla ca un titirez.Mai încearcă odată să facă pași, dar cade din nou.Luată de mânuțe a 

învățat din nou să meargă.

               va continua

Dragostea, o trăim la timpul ei, fiecare,

Dacă nu ai întânlit-o, mai mare păcat,

Cu nimic nu-o poți cumpăra, nici cu un regat,

Când ai întânlit-o dăruiește-i soare.

Dragostea-i, cea mai rară taină,

Ce cuprinde două inimi, ce ard cu dor,

Nu te desparți, de ea ca de o haină, 

Și nu poți să te bucuri de ea, ca deun decor.

Cine n-a iubit, nu știe unde doare,

Nu vrea mâncare, somnul nopții fuge 

Ziua, pentru el, sau ea, nu aduce soare

Doar simte că inima-l îl frige.

Cu ce poți stinge văpăi, ce te cuprind,

Așteptări și vise zilnic te frământ,

Dar, când ai întânlit-o, sau întânlit,

Deschide-ți poarta inimii, e vremea de iubit.

Iubirea adevărată e rară, fără de capcane

Nu se schimbă, nu se ofilește cu anii.

Dacă sunt tentații, atunci nu a fost iubire

A tentat doar noul...confortul și banii...

Pe malul râului zglobiu 

Ce clipocea necontenit, 

Gemea pomul cenușiu 

Secat de -o plantă parazit.

Ea mlădios se -ncolăcise

În jurul trunchiului lemnos 

Din rădăcini îl ofilise;

Copacul falnic și umbros.

Sugea din seva-i hrănitoare, 

Agătăndu-se de ramuri,

Captănd razele de soare,

Îi stârnea fiorii tulburi  

Cu brațele-i șerpuitoare

Se -nlănțui de a sa coroană

Iedera mistuitoare, 

Ce stropea sare pe rană  

Sălbatică din fire

Îl sugrumă silențios 

Și catargul în jertfire 

Se prăbușise zgomotos  .

Umblând cu gândul despletit citesc în valuri

Pasul oftează șterse urme pe nisip

Copil bătrân călătorind fără de maluri

Întreabă marea cât de-adânc s-a rătăcit

Vântul ascultă clătinându-se agale

Foșnește apele șoptindu-mi plictisit

Nu înțelege să răspundă și se-ndoaie

Pripite spume se destramă țărmurit

Aleargă timpul înghițind secunda moale

Prezentul tânăr se îmbracă veștejit

Lipsind ascuns între răspuns și întrebare

Așteaptă clipa în uitare despărțit

Plutește visul născocind zvonuri mentale

Trădează noptea sărutând-o ascuțit

Somnul adoarme între stări iraționale

Îneacă umbrele-ncolțitul răsărit 

Zilele curg hălăduind la întâmplare

Mimează șubred existența travestit

Cutreier orb fără de puncte cardinale

Tot ce-am sperat în deziluzii s-a topit

Inspirație,
Suflet,

Aer,
Dor,

Scop în viata,
Puișor,

Muză,
Buză,

Zâmbet,
Urlet,

Patimă,
Si lacrimă.

Tot ce vreau,
Tot ce-mi doresc,

Mai ales,
Tot ce iubesc!

U n  gând  îmi muncește  mintea  fragilă,

Îmi  pune  întebări, n-am  un  răspuns ,

Îmi dă  răgaz  o  vreme ,

Apoi  din  nou întrebarea

Mai  mult  un  ultimatum  răstit :

Spune-mi  de  știi : ce-i  omul ?

OM  SAU  FIARĂ ?

E ,o întrebare  la care  toți ,

Toți vrem  un  RĂSPUNS!...

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

Te-am visat aseară-ntr-un vis

Ce părea a nu se mai termina niciodată,

Ne plimbam printr-o pădure de vis

Ce părea a fi cea mai minunată vreodată.

M-ai cuprins uşor de mână,

Fără a-mi da seama la-nceput,

Am simțit trecând pe lângă mine-o lună,

Fără a mă gândi că a fost doar un moment scurt.

Şi uite-aşa, o iubire nemaisimțită s-a născut

În sufletele noastre arzătoare

Şi uite-aşa, inima ta dăruită mi-e scut

În viața asta neiertătoare.