Vechea chemare

În noaptea grea, când pașii-mi tac,

Mi-e glasul spulberat pe prag,

Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,

Pe clanța ușii cu zăvoare.

Tu cânți, iar cântecul e stins,

În mine, totu-i necuprins,

Iar timpul, ca un hoț tăcut,

A spulberat iubirea ce-am avut.

Dar te păstrez, în inimă, în sânge,

Chiar de tăcerea ta mă frânge,

Căci dacă plâng, și dacă scriu,

E fiindcă-mi este amorul viu.

Dar fiecare vers pe care-l nasc,

Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,

Eu însă-l port, cum port durerea,

Și suspinând păstrez tăcerea...

Rămân, femeie, al tău mister,

Voi fi în el, fereastra către cer,

Și-n ochii tăi, când caută spre stele,

Vor plânge numai lacrimile mele.

Se-ntorc în priviri vechile seri,

Cu chipuri de stele și lună,

Cu vorbe rostite mai ieri,

Ce încă în minte-mi răsună.

Tăcerea se-așează mai densă,

Și-n aer e-un dor suspendat,

Iar clipa — timidă, imensă,

Mă ține pe loc, nemișcat.

Îți caut conturul prin umbre,

Prin liniștea frântă de gând,

Iar vântul scutură frunze,

Și pleacă, tăcut, lunecând.

Rămân iarăși singur în parc,

Pe banca ce trecutul mi-l știe,

Iar ochii în lacrimi îmi zac,

Și privesc spre aleea pustie.

O frunză, c-un aer de toamnă,

În tremur mi se-așează pe-obraz,

De parcă ai vrut, scumpă doamnă,

Să vii, să mă atingi cu extaz.

În parc se prelinge o seară,

Cu amurgul unui cer cenușiu,

Iar inima, ca o pasăre rară,

Se zbate în pieptu-mi pustiu.

Te caut în aerul moale,

În mirosul de ploi şi pământ,

În urmele de pe aleile goale,

Și-n foșnetul ierbii sub vânt.

Şi-atunci înţeleg: nu eşti dusă;

Doar timpul ne-a pus alt hotar,

Trăieşti și prin frunza adusă,

De vânt pe al băncii spătar.

Acum plecare mea-i definitivă,

Iar tu vei fi mai liberă în toate,

Iar eu voi fi acea locomotivă.

Ce cară grijile comune-n spate.

Vagoanele sunt lungi și grele,

Cu greu se mișcă roțile pe șină,

Iar pentru toate lucrurile rele,

Doar șeful gării e mereu de vină.

Și te-am iubit cu patimă și grijă,

Ai fost regina mea ascunsă-n turn,

Te port în inimă ca pe o schijă.

Dar trenul nu îl mai întorc din drum.

Mai sunt prin gări și triste accidente,

Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,

Din când în când vagoane confidente,

În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.

Privesc în jur iar totul e arid și rece,

Într-unul din vagoane plânge mama,

Și nimeni nu salută trenul care trece,

Deși, încontinuu prin gară sun alarma.

Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,

Ca un semnal de stop ori bariera pusă,

Iar trag semnalul, și șuieră din mine,

Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.

Ți-aud și vocea dulce cum suspină,

Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,

Adio, îți spun, și te absolv de vină,

Căci voi sfârși sub roțile de tren...

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut. 

Lunecă-n noapte

Luna ușor,

În brațele tale

Eu caut amor.

Zumzăie greieri

Plini de uimire,

În brațele tale

Eu caut iubire.

Scapără stele

Purtându-și făclia,

În brațele tale

Eu simt veșnicia.

Somnu-ți înalță

Vise regale,

Eu caut întruna

Brațele tale...

Azi simt că trec prin mine ca o undă, 

Și-adânc în carne mi-am pătruns, 

Rămâne doar tăcerea mea profundă, 

Ca să mă ducă unde n-am ajuns. 

Tot pasul meu a fost grăbit și-n pripă, 

Un strigăt frânt, o rugă și un drum, 

Şi-n calea mea s-a mistuit o clipă, 

Pe care n-o mai pot întoarce acum. 

De aceea las în urmă doar cuvântul, 

Să fie martor pentru ce-am trăit, 

Să ducă mai departe legământul, 

Ce cu-al meu sânge l-am sfințit. 

Și dacă scrisu-mi astăzi mi-e-mpotrivă, 

Eu nu-l resping, ci-l strâng ca pe-un odor, 

Să-mi fie-înspre trecut locomotivă, 

Cu șirul de vagoane uitat în viitor. 

De-aceea merg în noapte fără teamă, 

Cu pasul frânt dar sufletul aprins, 

Știind că dincolo de-a morții vamă, 

Se-ascunde începutul neatins... 

Te caut in taina nopții mereu

Ești umbra vie din sufletul meu

Un vis pierdut ce mă doare

Ești focul ce nu îmi mai moare...

Te port in minte ca un veșnic ecou

În fiecare zi același clișeu...

Stiu bine nu intorci, dar mi-e dor... 

Uitarea nu te vrea în al ei decor.

Te port mereu ca un dulce fior

Tu nici nu simți cât mi-e de dor

Am rămas o umbră nici măcar amintire

Și-ntre noi o infinită tăcere străină.

Te port in suflet ca pe-un vis 

În realitate mi te-ai interzis 

Mi-e dor de tine mai mereu

Tu nu mă vrei... te vreau doar eu.

Te caut cu gândul dar ești prea departe 

Si dorul mă rupe în mii de bucăți 

Ca ești doar ecoul unui vis pierdut

Dragul meu... un drum pierdut....

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

E dimineață și frigul mă cuprinde
Cu ale sale grade mult sub minus,
Fereastra mi-o privesc cum ninge
Și vorbă-ncerc cu fulgul alb depus.

Tu fulgule ce mi te-așezi pe frunte
Și-mi rascolești profunde amintiri,
Te-aș intreba de ce în apa te prefaci
Și-apoi dispari c-a mele dulci iubiri.

Cândva cu ea un om, noi modelam
Din tine fulgule venit din depărtări,
Și-n jurul lui dansam atât de fericiți
Îmbrățișați și-nflacărați de sărutări.

Mai stai puțin și gândul mi-l ascultă
Nu te topi făr' să-mi răspunzi de poți,
De ce s-a destrămat iubirea noastră
Când promiteam să creștem și nepoți.

Tu știi povestea și dragostea aprinsă
Și visul nostru, rămas fără-mplinire,
Te rog fii bun și...  fata să-mi găsești
S-avem din nou, de vrea, o întâlnire.

Nu știu când fulgul meu a dispărut
Și m-a lăsat, tot singur, fără răspuns,
Dar poate a plecat...ca fata s-o aducă
Așa că încă sper și mă opresc din plâns!

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

Urc un deal și valea o cobor 

Și-a mea privire mi-o rotesc, 

Poate te văd din întâmplare 

Și inima fierbinte îmi răcoresc. 

Cândva pe-aici ne întâlneam 

Și te așteptam cu trandafiri, 

La schimb iubirea ta primeam 

Și fericirea ne curgea-n priviri  

Eu tânărul din satul de sub deal 

Iar tu,  a mea aleasă din poveste, 

Ascunși să nu ne vadă lumea rea 

Făcând din întâlnire a lor...veste.

Aveam ca ani cam șapte peste zece 

Iar tu o floare cu petale parfumate, 

Pe care eu îndrăgostit le miroseam 

Visând că-n timp  vei fi a mea jumate.

Dar într-o zi povestea s-a-ncheiat 

Chiar înainte de-a'ncepe cu adevarat, 

Că ea a dispărut făra-rosti vreo vorbă 

Și m-a lăsat pe vale, singur, abandonat. 

................................... ......

Aduc și-acum pe vale multe flori 

Dar, nu trandafiri și doar lalele, 

Pe care le arunc și-mi zic în gând 

Aici s-au năruit...visurile mele!

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.