Ultima durere

Ființe vii, de neînțeles

Asta suntem, bineînțeles

Sensul vieții mă intrigă 

Raspunsu-i căutat, sa fie descifrat

Gandurile te apasă, te mușamalizează 

Strânge, strânge si nu lasă 

Lumina se stinge, moartea ne atinge...

Viața piere-n noi...

Liniștea își spune cuvântul

pătrunzand prin noi, surprinzându-ne suferind

Avertizându-ne moleșit.

Privesc in sus la norii gri,

Mi-este greu a clipi

Timpul trece repede,

Mintea-mi este limpede.

Cerul plângându-ti lipsa,

Mă face a contempla

La viața pe care as fi avut-o 

Daca ai fi rămas in ea.

Viața-i goală și anostă,

Tot ce îți dorești costă 

Mă plimb pe străzile pustii,

Gândurile de mi le-aș cântări,

Oboseala își spune cuvântul

Nu prea ne priește Pământul.

    Dincolo de oceanul albastru,
    Zac ţărmurile inimii mele sfărâmate 
    De-atât de multe furtuni.
    
    Dincolo pe ţărmurile frânte,
    Doar urmele paşilor tăi 
    Mai dăinuie neantul.

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Visez adeseori,

Că ploaia,

Mi te aduce înapoi

Și-atunci aștept cu-nfrigurare

Să plouă iar,

Poate apari…

Uneori, visez

Că ești o stea-ntre stele,

Însuși Luceafărul

Pe cerul vieții mele,

Și-aștept să vină noaptea iar,

Tu să apari.

Alteori, visez c-aștept

Pe-un țărm de mare,

Din valuri să răsari

Precum măretul Soare

Să mă mângâie razele tale,,

Dacă apari…

CB

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

Privesc în gol

Gândul umblă apatic scotocind interiorul virtual

Timpul curge imperturbabil ascuns în transparență

Plutesc absentând indiferent, colorat translucid

Prezența rătăcită mistic umblă dezordonat

Tălpile goale calcă brutal lumina fecundă

Gonesc amnezic pierdut insipid în decor

Cugetând orb descalec din realitate

Zidite porțile hotarelor cresc nori isterici

Golit fundamental mă-ntunec destrămat

Prezentul curge peste pietrele mele

Macină existența dezintegrând exagerat

Lipsește mâna divină s-alunge infernul

Palmele goale adună febril praf de stele

Căutând insistent jăratec de inimă fierbinte

Ascuțit se pierde-ntre degete căscând răni adânci

Golul crește malign strigând lumina

Obosit dezertez himeric în visare

Patul ca un deșert m-așteaptă gol

Ajung băntuind între dunele abstractului

Uscat mă desprind golit de speranță

Biată materie amorfă rostogolindu-se în gol

Un ilustru necunoscut a spus cândva

Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva

Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund 

Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...

Dacă dorul n-ar mușca din piept,

N-am sti că iubirea e un foc nedrept,

Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä

N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.

Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,

Am crede că timpul ne ține eroi,

Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,

Pierdute de dor... fără un bun rămas.

Fără dor, n-am ști că un nume rostit

Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,

Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi 

Ajunge să doară cât un infinit.

Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,

Iubirea în formă de rană deschisă,

E ce-a rămas când ai plecat tăcut

Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.