Și ce păcat...

Cu lacrimi amare am plătit a noastră intalnire

Cu nopti albe în care doar am scris

Atât de mare mi-a fost dezamăgirea

Că ai plecat fără o-mbrățisare si un vin

Și acum când ma gandesc am inima de piatră 

Abia că poate să mai simtă...

Mă mulțumesc că încă o aud să bată 

La cât de tare, de tine, s-a lăsat rănită.

Și miile de lacrimi calde 

Ce-au curs în noapte peste pernă 

Într-un sfârșit au stins tot ce credeam că arde 

Au stins iluzii, vise, speranțe... așteptarea eternă 

Mi-ai fost o lecție de viață mult prea dură

Ce m-a lovit și pare uneori că nu mai trece 

M-ai lăsat fără ce adoram mai mult la tine

De-atunci mi-e plin paharul de vers, când cald, când rece...

Șoptește vântul prin frunze, îngălbenite nostalgii

Rătăcesc spre nicăieri confuze, ținându-și pașii vii

Șoptește vântul și-mi poartă spre suflet fiori

Amintiri în nuanțe de toamnă, din toamna cu noi...

Octombrie e gata și el... totul începe să moară 

Frunzele tot mai ușor se desprind de copaci

La fel cum te-ai desprins de povestea noastră 

Fără regret, fără un vin... neîmbrățișați...

Șoptește vântul prin ramuri și-mi mângâie părul 

Unei amintiri cu noi devin prizonieră îndată,

Mă dezleg repede să nu mă-mbrățișeze dorul

Că ceasul putem să-l întoarcem, timpul... niciodată.

Șoptește toamna pe alei... ce simt, cuvintele-s puține 

Privesc tăcută apusul în umbra unui nor

Șoptește vântul prin frunze ca o aducere aminte 

Că sunt mai frumoasă de când port visuri... ce dor. 

Mă amăgesc ucisă de dor şi disperare

Poate de-acum e timpul povestea s-o las în uitare. 

Poate e vremea să mă gândesc la mine

Să mă dezleg de tot ce-mi amintește de tine.

Mă alin cu poze, cu speranțe şi amăgire

Că te-am crezut cu inima, că ți-era drag de mine

Că am crezut în promisiuni false şi-n ochi amăgitori

....Şi că mai cred în tine ,aşteptându-te cu dor.

Mă bucuram nebună când savuram al tău vin

De parcă era singurul de pe pămînt.

E trist cum ai ignorat ce purtam în simțire,

Cum ai ales să pleci, în urmă fără să arunci o privire. 

Azi las dezamăgirea să curgă-n poezie ca un râu

C-ai să-nţelegi poate într-un târziu 

Când vei umbla pe drumuri cunoscute

Și vei găsi o cruce-n cale, splendoarea unei iubiri pierdute.

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

Cu "poezia ta" m-aș încălzi

În iarna asta rece

Mi-e dor de ea zi de zi

...și cu nimic nu trece...

Doar gândul rămâne cald

Mă poartă în visare 

Și mă prinde într-un pahar

Ca tine, într-o îmbrățișare.

Și parcă îi simt parfumul...

Și mă îmbăt cu gândul 

De ce n-o să mai fie...

O pură și naivă...iluzie.

De-ai ști că fără "poezia ta"

Totul îmi pare fără sens...

Știai c-o adoram...era iubire pură... 

De-ai interzis-o... ce nu ai înțeles?

...................................................

Îndeajuns ce nu a fost?...

De n-ai lăsat-o să mă scrie frumos...

De dor de tine am ajuns la marginea inimii

De-aici se vede cel mai bine lipsa ta,

Sufletu-mi te speră stiind că nu poți fi cu el

Căci toți avem pe cineva, pe care nu-l avem...

Mă trezesc din nou sub același blestem

Cu inima făcută cioburi te sper

În minte mi-e rece si gândul refuză 

Să mă încălzească și mă ține confuză...

Si-o rază de soare pătrunde în inima mea

O ultimă lacrimă s-așterne pe podea

Și-n minte-mi răsună un vis uitat

De-o poveste ce-a fost, dar s-a spulberat...

E amar sufletul  meu 

Port în el  un păcat greu.

De copil m-am dus în lume 

Nu mi-a  fost ușor nici bine,

N-am putut să-mi cer iertare

De cea lungă așteptae ;

O scrisoare sau o veste 

Ca să știți că mai trăiesc.

Doar eu știu cât vă iubesc

Dragii mei părinții,buni 

Dragi și buni ca nișe sfinii

Când m-am trezit era târziu și frig,

Vânam un miez al nopții, nu ca-ntotdeauna;

Pe cer, scântei se împrăștiau, iar mii

De străluciri zâmbeau, și timpii stăteau împreună.

E fascinant cum, în noaptea asta,

Luminițele au putere într-un fel:

Aduc oamenii mai aproape,

Pentru că oriunde am fi, privim cu toții înspre cer.

M-am străduit, la fix, să prind tăcerea lumii,

S-ascult cum tace cuvânt cu cuvânt,

Priveam cum anii își scot pălăriile… tot priveam,

Și te țineam aproape la mine în gând.

Am mai rămas mult după aceea,

Cu gândul înainte, înapoi cu emoții;

Fie ca noul an să lase inima ta și inima mea

Să-și găsească singure miezul nopții.

o ardoare adâncă simt în suflet,

o mare de sentimente face balet;

gândul îmi este copleșit,

oare dragostea cu ceva mi-a greșit ?

mă întreb, și teribil m-am săturat,

așteptarea cât mai are de durat ?

mă chinuie, mă consumă,

gânduri agitate sunt ca niște oi într-o turmă.

de ce doare atât ?

de ce durează atât ?

e normal, oare, să fiu așa de chinuită ?

dragostea mi se pare extraordinar de împletită.

mă uit în jur, confuză,

și văd că nu-s singura într-o stare difuză.

ce-i cu dragostea asta,

de toți cad în patima aceasta ?

sub această vrajă, care cu sentimente jonglă,

lumea se comportă ca într-o junglă.

boala iubirii e contagioasă, desigur,

nimeni nu și-ar dori să moară singur.

evident - să simți și să iubești e frumos,

dar mai puțin atunci când e dureros;

și dacă trece tot, și-ntr-un basm tu te transpui,

ai tu curaj adevărul să-l spui ?

se știe, adevărul doare,

dar oare mai tare decât acea ardoare ?

dorința de a iubi și a simți

e prea puternică, poți presimți ?

sinceră să fiu,

mai dureroasă e nereciprocarea, mi-e greu să ți-o descriu.

aștepți, aștepți, continui să speri,

dar în adâncul tău începi să disperi.

iubești cu tot trupul tău,

și din atâtea emoții ajungi rău.

merită, oare, atât chin ?

eu cred că da - e un sentiment divin.

dar, de fapt, noi ce ne dorim ?

care-i motivul pentru care suferim ?

e dorința noastră înflăcărată

de a avea o conexiune adevărată.

da, noi vrem să iubim,

dar nu vrem mai tare să sorbim

orice detaliu unic, incomparabil,

despre persoana care te face vulnerabil ?

mulți spun cuvintele fără să gândească,

că înapoi nu o să le primească;

sau poate li se zic,

dar nu e deloc puternic.

iubirea nu e superficială,

dar mulți o tratează ca pe orice altă emoție artificială;

dar dacă stai să te gândești,

câți cu adevărat au iubit, poți să-i numești ?

să iubești e pe cel iubit să accepți,

greșelile să ți le îndrepți.

dacă iubești, iubești cu toată sinea ta,

iar orice centimetru din cel iubit te va capta.

de stereotipuri și așteptări uiți,

împreună faceți totul, vă străduiți.

ții la el mai mult decât la tine,

și o anumită bucurie nu se poate abține.

în final, dragostea merită,

doar dacă e cu grijă descoperită;

aceasta rabdă, durează și contează,

și ceva unic, pur desemnează.

dar, oare, ai iubit vreodată cu adevărat ?

așteptarea ta a meritat ?

ai fost iubit, fără confuzie,

sau totul a fost doar o aluzie ? 

Poate n-a fost trădare, dar doare fără rost,

Un vis ce s-a desprins tăcut, rămas fără adăpost.

Eram senină, plină, o floare în lumină,

Acum mi-e inima pustie, și dorul mă termină....

Soarele mi-era pe tot ce-aveam in gând,

Acum se-ascunde rece, și tremur toată-n vânt 

Sunt ca o stea căzută în somnul fără vis

Un pumn de praf de stele suflat în abis.

El sus rămâne-n cer, cu raze neatinse,

Eu jos, în valea umbrelor, cu aripile frânte, 

Sufletul greu mă strânge, ca piatra in cădere,

Și tot mă-ntreb, în noapte: va fi vreo revedere?

Va fi din nou o zi, cu soare în privire?

Sau am rămas captivă în propria rătăcire?

Când bate vântul rece prin visul meu trădat,

Încerc să sper că timpul nu a trecut in van.

Departe ești de mine

Și parcă nu mai pot

Mi-e-atât de dor de tine

Din mintea-mi nu te scot

Ș-un Un veac în lume

Îmi pare că-am trăit

Că sunt bătrân ca timpul

Că tu vei fi murit

Și-mi mai aduc aminte

De dorul meu cumplit

Și sunt străpuns prin minte

De chipul tău iubit

Și-atuncea dinaintea-mi

Prin Ceață parcă treci

Și iar te pierzi în zarea

Eternei dimineți

Hei… psst! Trebuie să-ți spun ceva,

dar vino mai aproape…

mai aproape… și mai mult

așa… acum pot să-ți spun…

Arăți minunat astăzi

chiar dacă nu te-am văzut,

știu că așa e mereu… ești o frumoasă profesionistă…

mai ales cand nu ești supărată (pe mine) sau tristă.

Sper ca primul tău gând de astăzi

să fie un zâmbet pentru că…

trebuie să-ți mărturisesc… am un mic defect,

Când zâmbești… mă pierd complet.

Acum vino și mai aproape… vino încetișor…

Ai ceva pe obraz… nu pot să-mi dau seama ce e, vino și mai aproape,

ce e asta, trebuie doar să… lasă-mă să văd ce e, așteaptă puțin, e ceva mare, stai, nu te mișca... 💋