Plouă rece

Ieri, la doisprezece și cincizeci și șase,

Am coborât în satul cu miresme-alese,

O doamnă-n mașina roșie ne-a luat ușor,

Ca și cum drumul știa singur unde mi-e dor.

La poarta nanei timpul s-a oprit,

Cu brațele deschise ea ne-a primit,

Și-n prag, odată cu pasul nostru,

A intrat iar râsul, cald și nostru.

Bucuria s-a strâns în casă-n taină,

Ca lumina prinsă într-o haină,

Iar inima, ce-a fost plecată departe,

S-a întors acasă, fără teamă de noapte.

Pe la două și treizeci și șase-am plecat,

Spre clubul unde dorul m-a chemat,

Să-mi revăd prietenele dragi,

Pe Evelina și Anecika, cu ochii fragezi.

Cum am intrat, Ana m-a strâns la piept,

Cu dor adunat, nerostit, dar drept,

Apoi Evelina, zâmbind larg,

A alergat spre mine, cu suflet cald.

Și-am stat până târziu, ca altădată-n mai,

Când timpul nu pleacă și grijile nu-s vai,

Ne-am pozat, am râs, ne-am regăsit,

Într-un colț de lume unde dorul s-a liniștit.

A fost mai mult decât o zi-n sat,

A fost un suflet ce s-a adunat. 

E noapte.

Eu ascult liniștea totală, 

Din odaia mea, spre fereastră,

Simt că îmi este cald,

Și deschid puțin fereastra, 

Aud fiecare răsuflare, 

Și aerul cum îl înghit, 

Diferite gânduri sentimente, 

Mă atrag la noaptea asta, 

Ceasurile se topesc, 

 În liniștea totală din casa mea,

Aud șoaptele mele spuse în gând, 

La care nu am curaj, să le spun mai tare. 

Pleoapele mi se închid, 

Sunt în stare de parcă vreau să adorm, 

Dar nu pot să fac asta,

încontinuu vreau să privesc noaptea,

Noaptea asta nu-i ca altele,

E  deosebit liniștită și mare, 

Lungă și frumoasă, 

Stelele deosebit să luminează. 

Peste o vreme vine și primul răsărit,

Și adorm tristă, uitând de noaptea asta.

Autoare Alina Zamurca

Poezia compusă pe 30.10.2024 

Te-am întrebat dacă mai ții la mine,

Dar tăcerea ta mă pune la pământ.

Cuvintele-ți sunt goale, reci străine,

Iar speranța-mi piere-n lacrimi și în vânt.

Mi-ai promis iubire, patimă și dor,

Dar totul n-a fost decât o iluzie.

Rămân în urmă, trist și visător,

Cu sufletul pierdut într-o confuzie.

Te-am iubit cu tot ce am avut mai bun,

Dar astăzi ești departe, nu mai ești a mea.

Aș vrea să te întorc, dar ești pe-un alt drum,

Iar inima-mi se frânge ca sticla în bucăți, grea.

Odată, inima-mi stătea lipită de a ta,

Dar ai zdrobit-o fără milă, fără pic de taină.

De ce-ai ales să pleci așa, iubirea mea?

Lăsând în urmă amintiri ce dor sub haină.

Când beau, îmi apar în minte ochii tăi,

Ce-mi luminau viața și erau doar ai mei.

Dar astăzi sunt străini... ai uitat de noi doi,

Și poate te voi uita și eu... dar nu azi . 

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 03.11.2024

De ce îmi este așa de dureros pe suflet?

Că plâng cu lacrimi de sânge,

Am săpat cuiva groapa,

și singură în ea am căzut,

Sunt prea rea și am meritat 

Durerea să o simt,

Lacrimile să-mi curgă un râu,

Mă cert, mă sfădesc,

Și caut eu veșnic ceva,

Și din cauza caracterului meu, 

Sufăr și eu și ceilanți

Mă doare-n suflet, 

Din cauza cuvintelor spuse 

Nu la timpul lor.

Mă blestem singură pe mine,

Că trăiesc, și respir

Mai bine e poate să mor,

Să fiu în rai,

Să-mi văd ziua înmormântării,

Și sicriul meu ,unde

mâinele îmi stau una peste alta,

Buzele rosii,și reci,

Iar eu într-o rochie îmbrăcată.

Și în liniște să mor,

Nimeni să nu mai  știe.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Je t'appelle dans la nuit froide,

Mais tu ne dis rien.

Mon ombre te trouve et te perd encore.

Le vent emporte les feuilles irréconciliées,

Laissant derrière lui l'arbre de notre temps.

S'il te plaît, ne disparais pas de tes rêves, reste là.

Tes yeux inquiets ne me laissent pas en paix

Quand je les contemple avec une immense nostalgie.

Je t’aime aujourd’hui, demain et après-demain.

Ta première lettre—

Poezia compusă pe 01.03.2025

Te-am lăsat să te râzi singur cu pași ce nu s-au mai întors,

Cu promisiuni căzute-n tăceri fără rost,

Iar eu am rămas cu iubirea mea trecută  și cu inima-n fâșii —

Totuși e plină lumea de suflete pustii.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 17.11.2024.

Mademoiselle, la ce te mai gandești?

Încă în lume iubirea încerci să o răspândești?

Îmi amintesc de nopțile alea calde de vară,

Când pe lângă parcul Izvor ochii noștri dansară.

Cum lumina din felinare îmi bătea pe spate,

Cum râsetele tale gentile repetate, erau singurul lucru care să întrerupă liniștea în acea noapte.

Așteptam împreună un 385...dar eu vroiam să îți sărut buzele fierbinți...

Acum, după atâta timp, strâng din dinți știind că acel sărut făcea parte și din ale tale rugăminți...

Tot speram ca visele mele să devină reale,

Brațele mele în jurul taliei tale.

Lumina lunii care să ne ghideze,

Pasiunea noastră să o ilumineze.

Te mai vezi în acele seri petrecute în doi?

Când povestindu-ți despre Bulgakov, Pushkin și Tolstoi,

Când vorbindu-ți despre politică, artă și literatură.

Ți-ai dat seama că suntem făcuți din aceeași țesătură.

Știu că ai dreptate, în întregime.

Dragostea are o anumită cruzime.

Dar știu că împreună am fi reușit...

Și poate că ne-am fi iubit la nesfârșit...

Chiar dacă acum inima mea singură lumea trebuie să străbată...

...Nu te învinuiesc pentru decizia luată,

Totuși, vreau să știu, în zile gri și fără rost,

Te mai întrebi, în șoaptă, "oare ce ar fi fost...?"

În noaptea calmă, stele strălucesc,

Luminând cerul cu sclipiri de argint,

Sub bolta lor, în brațele tale mă găsesc,

Într-un dans etern, fără vreun sfârșit.

Stelele ne spun povești de mult uitate,

Despre iubiri ce-au ars cu dor aprins,

În ochii tăi văd galaxii fermecate,

Cu visuri și speranțe în firul lor încins.

Îți șoptesc iubirea în susur de lumină,

În fiecare rază ce ne-nvăluie blând,

E ca un vis în care timpul se înclină,

Și toate grijile se topesc rând pe rând.

Căci noi suntem două stele nedespărțite,

Pe cerul vast al unui destin comun,

În universul nostru, tainele-s cunoscute,

Iar dragostea strălucește ca un miracol nocturn.

Astfel, sub cerul nopții plin de stele,

Ne contopim în dor și fericire.

Iubirea noastră scrie versuri nedescrise,

Într-o veșnică și pură amintire.

Nu-mi spune să zâmbesc

Când nici nu știu dacă vreau să mai fiu.

Am strigat în gând atâtea nopți,

Dar nimeni n-a răspuns

Azi nu ies din mine,

Azi doar stau și tremur.

Dacă mă asculți

N-o spune la nimeni

Doar stai.

Dacă mă vezi, nu spune nimic

Doar stai cu mine până trece.

Nu-mi cere zâmbete mari și false

Căci nu le mai pot oferi.

Dacă mă asculți

Fă-o încet.

Nu vreau sfaturi, vreau tăcere.

Să-mi ți durerea-n palma ta

Fără să-mi ceri putere.

Ochii mei ascund multă durere.

Am vrut să spun "mă doare".

Dar m-am lovit de ziduri goale

Și fiecare pas l-am făcut cu teamă.

Dacă taci în miez de noapte

Atunci înseamnă că mă cunoști

Și poate atunci, chiar și puțin

Nu voi mai fi atât de gri.

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

Atunci când ai creat furtuna

Pentru mine ai devenit scrum

Cum sunt eu, nu e niciuna

Atât mi-ai spus, dar ai alt drum

Nu cer să mi se dea avere

Nu vreau alte bogății

Vreau alinare și putere

Iar tu de mână să mă ții

Ori faci un pas

Fie renunți cu doi

Nu te impun, nu vreau forțare

Nici timpul nu-l vreau înapoi

Te-aș fi numit un mosntru

Dar nu ești

Te-aș fi iubit în continuare

Dar o fi iubirea un sentiment

Ce doare atât de tare?

Atât de gingașă, nocivă

O nestemată în abis

Sunt în cădere și mă strigă

Și aș vrea să cred că e doar vis.

Un vis plin de culori subre

De roșu ce se prelinge lin

Pe perții unui suflet

Sentiment numit, chin

Seară de seară mă rog în șoapte

Și coardele îmi amorțesc

Atâtea aș fi spus poate

Dar nu se merită, cedez

Șii dacă ți-ai fi cerut iertare

Tu fire nepăsătoare

M-aș sufoca, lipsit să fii 

Prefer să sparg bula numită

Disperare.

În mod iluzoriu, spațiul se extinde și

timpul se diminuează; viziune întunecată,

dimensiune emoțională. Poate că încă mai

putem simți pulsul cosmic, atunci când viața

ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat

și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul

de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească

răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,

cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.

Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la

refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise

ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,

noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla

unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat

în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau

precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți

și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în

liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;

cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,

vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită

morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;

existență umană, care provine din praful cosmic;

devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,

un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic

sau la puterea a treia; privirea care arde totul,

în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă

sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre

sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;

ideea de sine; ideea de lepădare de sine

pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare

odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.