Noapte bună
Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,
Degetele mele te caută si mintea te visează.
Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,
Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.
Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,
Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.
Închide ochii și dă-mi drumul în gând,
Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.
Și când somnul te fură, adu-ți aminte,
Că-n vise te-aștept de acum înainte.
Noapte bună, iubito și nu uita:
Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!
Стихи из этой категории
Din depărtare -
Ne privim din depărtare
Simțind un rece vânt pe umeri
Te apleci din ce in ce mai tare
Pașii mei pe rând să-i numeri.
Iar vântul bate, bate tare
Inima e înghețată dur
Și mă doare, doare
Prea multe eu îndur
Peste case tot mai des
Suflă vântul,
Sunt pline de zăpezi
Iar gândul...
Iar gândul meu tot se strecoară
S-a ajungă la tine adesea,
Dar mintea noastră zboară,
Și viața cam ne plictisea.
Trec anii, trece viața
Tot mai des e rece-n trupul ostenit
Oare când se va dezgheța
Amarul necontenit.
Cartea deschid!
Vorbesc cu Tine Doamne
Când apa o arunc pe față,
Și mulțumiri înalț spre Cer
Când ziua este...dimineață.
Cartea deschid ca să citesc
Un psalm și câteva versete,
Și cu smerenie ruga îmi zic
Împreunand a mele degete.
Tot timpul am ceva să-ți cer
Uitând întâi să mulțumesc,
Pentru ce-am căpătat în viață
Și pentru clipa ce-o trăiesc.
Dar asta-i firea rea a omului
Ce-i mai mereu nemulțumit,
Și-n mod continuu se-ntreabă
De ce talant doar unii au primit.
Să știi Tu Domnul meu Cel Sfânt
Că uneori eu cred că nu m-asculți,
Dar asta e că am pierdut credința
Și păcătoși am devenit prea mulți.
În Tine-mi pun a mea speranță
Să-mi vindec mintea rătăcită,
Să pot să merg pe calea dreaptă
Iar viața să mi-o țin...neprihănită!
Să nu te temi
Să nu te temi, căci eu veghez,
Din umbre dorul ți-l păstrez,
Și dacă viața-i doar un vis,
În el rămân, de neînvins.
Mă tem eu pentru pașii tăi,
Să nu te pierzi pe drumuri grei,
Dar chiar de noaptea-i fără stea,
În vis mă cheamă, voi veghea.
Și dacă zorii-s prea străini,
De mine-n gând să te alini,
Căci nici tăcerea nu desparte
Ce sufletul pe veci împarte.
Sărutul tău...
Sărută-mi mâna tremurând spre tine,
Să simt că-n palma ta mi-e rostul scris,
Că drumurile-ți toate duc spre mine,
Și-n ochii tăi iubirea s-a deschis.
Sărutul tău să-mi spele-n mângâiere,
Povara nopților fără răspuns,
Să-mi fie alinare și putere,
Un început din dorul nepătruns.
Sărută-mi sufletul de ceară,
Să mi-l topești, să curgă foc divin,
Și-apoi să strălucească iară,
Ca un luceafăr în ochiul tău senin.
Sărută-mi pleoapa arsă de suspine,
Să-mi scuturi visul prins în nerostire,
Să-mi spui că-n clipa asta, doar cu tine,
Durerea îmi va fi o simplă amintire.
Sărută-mi tâmpla, vremea să-și oprească,
Și-n umbra vârstei, tot focul să rămână,
Să-mi fie inima din nou cerească,
Și nu o pasăre cu aripa-n țărână.
Ma voi gândi
1.În toate aceste momente întunecate
Nu știu cum reușești să nu mă dai la o parte,
Și mă ții lângă sufletul tău
Până când nu o să mai pot eu.
2.Și rămâne un mare mister
Acest minunat blestem,
De a nu scăpa de iubirea ta
Iar știu că tu mi-o vei da.
3.Nopți la rând iubindu-ne
Cum nu a mai făcut-o nimeni,
Prin simple mângâieri
Îmi voi aduce aminte cu drag, de ziua de ieri.
4.Numai tu reușești să trezești
Acest copil fără îndoieli,
Pentru tine,dragul meu
Promit că voi lupta mereu.
5.Și uite din nou, cum îmi furi zâmbete
Ești mai rău ca o minune,
Te iubesc nespus de mult
Și îți promit, că mă voi gândi la tine mult.
6.Și știu că pare o nebunie
Dar vreau să cred cu tărie
Că ceea ce va fi între noi
Ne va mulțumi pe amândoi
7.Și astfel, sper să îmbătrânim împreună
Pentru că țin la tine ca o nebună
Și jur că nu vreau nimic altceva
În schimb, doar inima ta.
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Другие стихотворения автора
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Zbor
Am fost cândva o pasăre căzută,
Cu aripi frânte-n vântul nemilos,
Dar am păstrat în piept un vis frumos
De-a-mi regăsi o fericire mută.
Ca să învăț să zbor cu o aripă,
M-am ridicat din umbre, din abis,
M-am tras prin mărăcini și am promis
Să nu mai fac din dragoste risipă.
Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,
Ci focul viu din trupul obosit -
Un vis de a nu slei sfârșit,
De-a-mi scoate la iveală iar puterea.
Și azi plutesc pe cer cu o aripă,
Învins-am gravitația din gând,
Și zbor printre copaci, crezând
Că totul se întâmplă într-o clipă.
N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,
Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,
Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,
Și că pământul rece cel mai tare doare.
Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,
Si am rupt din durere un pas către mai sus,
Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus
Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
În brațele tale
Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,
Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.
Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.
Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.
Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,
Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,
Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,
Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.
Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,
Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.
Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,
Când de lumea rece vreau sa mă ascund.
Nu vreau altceva, decât pe noi doi,
Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.
Căci brațele tale sunt a mea chemare
Când inima-mi caută un colț de uitare.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.