Ne urâm împreună azi și mâine separat

A fost suficient să mă ard

O singură dată

Părul mi-e stins,

Pielea mi-e carbonizată

iar după traume ascund

dorința de a mai atinge focul

încă o dată, o singură dată

o dată în care pot și eu să ard înapoi

Sau oare să ard împreună cu el?

Ne facem cenușă amândoi

Și ne îngropăm, reuniți în infern

Pentru o singură clipă,

acea singură zi,

În care am simțit cum mă mistuie focul

În care am acceptat că o să ard împreună

cu el.

Totuși azi sunt aici

Și el e stins…..

Nu există

nicio viață precum

cea din minciuna mea

și nu mai există

niciun grai cu care

eu te pot recrea.

Să fii din nou

raza de soare din abis

să fiu eu

întunericul destins.

Dar nu mai sunt în abis.

Sunt dusă în zări

Zbor zbor zbor

Urc singură

Apoi mă cobor

În dezordine

În fața durerii tale

În spatele oglinzii

În care nu te mai privești

Ochii

pe care nu-i mai ridici spre mine.

Am înclinat împreună

Talerele

dinspre

Autonomie

Către obediență

Și am avut nesocotința

Să-i spunem dragoste.

Nu, nu știu ce vreau

Nu,nu mă întreb

Poate chiar răspunsul nu e ceva concret

Poate prima oară

Sau poate a fost ceva

În lacrimile mele

În seara aia a ta

Când eu plângeam în casa

În perna aia mare

Pe care o țin în brațe

În cuvintele tale

Ce tu le ții în greață

Cuvintele cu sila

Ce sunt mereu amare

Cu o amintire

Și a mea fericire

Ce tu o simți

În tine

Dar eu nu o simt

Când încerci să mi-o oferi mie

tu oare te gândești la mine?când noaptea cade peste sat,

si luna plină printre stele

se pierde-n cerul înstelat?

tu oare te gândești la mine?

când soarele apune-n mare,

când gandul plânge in tăcere

iar visul meu spre tine zboară?

tu oare te gândești la mine?

când zorii zilei se ivesc,

si dimineața-ți bate-n ușă

iar razele te încălzesc?

și dacă timpul va decide

să ne despartă într-o zi,

o întrebare am, la tine:

la mine te vei mai gândi?

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

A  fi poet  e 0 încântare

Să reușești  a spune-n  versuri

Sentimente și  trăiri

Să fii măreț ca Eminescu

Falnic ca Alexandri

Șugubăț ca Topârceanu

Și ca alții mii și mii.

Astăzi ce-i poeza?

Înșiruiri de cuvinte,

Mai nobile ,mai hulite

Însă rămân necitite.

Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie

Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior

Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite

Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre

Un ilustru necunoscut a spus cândva

Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva

Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund 

Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...

Dacă dorul n-ar mușca din piept,

N-am sti că iubirea e un foc nedrept,

Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä

N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.

Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,

Am crede că timpul ne ține eroi,

Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,

Pierdute de dor... fără un bun rămas.

Fără dor, n-am ști că un nume rostit

Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,

Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi 

Ajunge să doară cât un infinit.

Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,

Iubirea în formă de rană deschisă,

E ce-a rămas când ai plecat tăcut

Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.