✨ Dincolo de nori ?

Viața e un dar

Trăiește-o ca atare ,

Ajut-o să te urce

Nu să te coboare.

Îndeamn-o la voință

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci ca cea

Mai mândră floare!

Am vrut să ating cerul,

Dar rădăcinile m-au prins

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră ,dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea,

Dar am văzut un chip cioplit ...

Care mi-a frânt aripa...

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Te cântă poeții, care cum poate

Fiecare cântă pe alt fel de strună.

Știm toți câtă iubire îți poartă .

Zeci de generații și-au îngropat în tine ,

Credințe și speranțe ,

Durere și suspine .

Ești leagăn peste timp

Și loc de închinat .

Darul ce-l am este răbdarea,

Ajută ea oare cu ceva?

 Vine valul, rupe malul,

Norii pe noi se răzbună

Fără să avem vreo vină.

La sfârșit, cine plătește?

Obștea, ea-i bună de plată

Nu zice -Nu- nici-o dată.

Da când se va răscula?

Cine vă va apăra?

       În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund

în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...

      -Tantusa!...

Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins

lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era

vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.

Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune

așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit

cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl

aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată

casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur

liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-

turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...

N-am avut curaj să-ți spun că m-a durut,

Și nu cred că am curaj să-ți spun

Că mă mai doare.

Îmi înjunghii inima iscusit

Și, ciclic, lași o rană însângerată.

N-ai regretat nicicând de ce-ai făcut,

Și nu cred că ai încercat vreodată.

Am fost copil, iar tu abia adult,

Când a început durerea vagabondă.

Am prea sperat să-ți fiu alături,

Cu chin valoros pe-alea timpuri.

N-am reușit să-ți fiu prieten,

Doar un ghinion în drum spre alți prieteni.

Am spulberat atâția ani în căutare

Și-am risipit credința-n vorbele deșarte.

Nu cred că știu ce-nseamnă să ai valoare,

Doar rost trecut în vorbele hoinare.

Am fost copil cu patimi de adult,

Azi-s adult cu durere de copil.

Mi-ai răscolit durerile din plin,

Ai irosit încredere, ai obținut venin.

Nu cred că știu ce ar trebui să fac

Spre a zidi din nou a sufletului cetate.

Sunt un copil naiv în masca de adult,

Sunt prea sătulă de vorbe devastate.

Am înțeles c-am vrut să te-nțeleg,

Dar am uitat să am grijă de mine.

Am încercat să sufăr fără să acuz,

Am fost doar eu, copil necruțat de tine.

Am ghigosit durerea printre inimi

Și-am măcinat cruzimea printre ani.

M-ai călăuzit prin forfot de cuvinte,

Dar mut, fără de strigat reciproc.

Mi-ai inculpat prea multe crime

Fără să-mi dai o șansă spre apărare.

Mi-ai remarcat și rănit subtilul,

Precum un vulcan, ai erupt în orgoliu.

Nu cred că-mi înțelegi durerea,

Și nu cred că vrei s-o faci vreodată.

Îmi umpli viața cu venin nedizolvat,

Treptat, fără de regrete încuiate.

Un trandafir uitat pe masă,

Într-o cameră goală din casă,

Își lasă frunzele să cadă,

Pentru că n-are cine să-l mai vadă.

A fost primit cândva cu drag,

Dar a rămasa stingher în prag,

Și se usucă în tăcere,

Fără o vorbă de durere...

Câți din cei ce conduc azi popoare, excelează,

Prin patriotism, și iubitor de popor și frate

Câți s-au pregătit pentru asta învățând carte?

Câți au adormit, n-au conștiința trează ?

Traiul pe picior mare îi obsedează pe toți 

Rând pe rând își termină funcția .....ca hoți

Nu se mai rușinează că așa sunt etichetați 

Își poartă stigmatul fudul, ca pe un moț .

O revoluție trebuie cu schimbări din temelii,

O schimbare a vieții in viitor cu bucurii 

Cel ce muncește și duce țara în spate,

El să conducă vatra, ce-o iubește, că poate.

Dar povestea-i lungă, nu se oprește

Trebuie să se lupte frate cu frate 

Lumea-i împărțită în jumătăți egale ,

O jumătate, nu au arme, doar mâini goale....

Cu cât trece timpul și noi ne mințim,

Pe cei înșurubați nu putem să-i gonim

Lumea săracă toată, o duce mai greu,

Noi avem speranță doar în Dumnezeu.

Descreierații încearcă ades, unii,

să surpe ceea ce au construit

bătrânii noștrii, ca și cum bunii

n-au prea știut cum au trăit.

Aproape tot din vechea lor povață

pe la ureche le-a trecut, în van s-a dus.

Au mai rămas meschinării spuse pe față

de noii noștrii învățați... suspuși.

Grăbiți s-au cocoțat mai nou conducătorii,

cu trâmbițe prin media se laudă de fiță.

Ne vor doar bine - pentru ei, pro-făcătorii.

Ba chiar au devenit din neam de vițâ.

Vai câtă lașitate pentru un os de ros

și câtă trudă să urzești, să scormonești

prin orice mijloace s-ajungi la scop, prin dos.

Să vrei și mama să ți-o vinzi, să te ferești

de vechile și sacrele porunci lumești.

28 februarie 2026

Te uiti la mine si nu mă mai vezi,

Esti doar o umbră ce stă la masă

Din tot ce-am fost si tot ce crezi,

A mai rămas o goală casă.

Vorbesc cu ziduri si cu tăceri

Răspunsul tău e doar o privire,

Un simplu astăzi" lipsit de ieri",

O rece si lentă despărtire.

Îmi spui că nu ai putea trăi fără ceea ce numești tu „viață”

Și vii la mine când te doare.

Dar de ce nu mergi la ea în brațe?

De ce mă ții numai la greu?

Parcă sunt o jucărie

Care-i bună doar odată,

Iar apoi rămâne uitată

Într-un timp nedefinit, desigur... până când te doare.

Aștepți să îți vindec rănile,

Spunându-mi că nu poți fără ea.

Dar eu cum pot fără tine?

Eu la cine merg când lumea-i rea?

Vrei iubire, dar nici nu o cunoști.

Toxicitatea o pui pe primul loc.

Ai probleme? Ce păcat...

Nu știu dacă să-ți mai spun că-i vina ta.

Mă iubești?

Cred că nu o mai faci demult.

Sunt doar pansamentul ce-l folosești și-l arunci.

Ții la mine? Nu se vede... par doar un chat

Folosit pentru zilele grele.

Și crezi că mă mai poți răni?

După ce te-am iubit cel mai mult, dar nu o știi.

Să fi fost stea, și nu te veneram așa

Cum am făcut-o cândva.

Dar tu iubești altcumva,

Iar eu poate nu ți-am înțeles iubirea.

Eu la greu, ea la tot ce ai mai bun de dat.

Parcă e un mecanism greu de oprit.

Eu la greu, iar ea la bine,

Eu la plâns, iar ea la râs,

Eu la nori, iar ea la soare.

Eu sunt mică,

Ea e mare...