MI-E DOR DE TINE

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

Râzând, riscam să par nebun,   
Precum bondarul pe o floare,   
Vroiam să-ţi sorb nectarul bun,   
Dulceaţa-nmiresmată-a gurii tale.   
  
Plângând, riscam o negură furtună,   
Cu zbateri de copaci la geam,   
Vroiam să fii cu mine, bună,   
Să-mi dărui trupul tău, să-l am.   
  
Dar eu n-am râs şi nici n-am plâns,   
Sub gene, eu nu te-am strivit.   
Cu suflet cav, în mine strâns,   
De la distanţă m-am împotrivit.  
  
Ştiam că dacă te sărut pe gură,   
M-aş fi simţit ca un nebun,   
Ca un bondar care se jură   
Să nu mai bea nectarul bun.

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    Tăceam printre morminte,
    Cu ochii larg deschiși,
    Nu mai doream cuvinte,
    Pe cer, dor norii ficși...
    
    Din piept, fără suflare,
    Cu sufletul ieșit afară,
    Mă ridicam spre negrele altare,
    În larmă tristă de fanfară...
    
    Pe cenotaful gol, doar corbii,
    Croncăneau zburlindu-și pana,
    La margine de cimitir, doar orbii,
    Cu întinse mâini, își cer pomana...
    
    Pe cerul gri, copacii cu tristețe,
    Dezbrăcați de-a frunzei haină,
    Se-nclină-n vifor cu blândețe,
    Spre lumea care trece-n taină...
    
    Căci suntem numai umbre vii,
    În trecere, grăbit, prin astă viață,
    Și-n mod inevitabil, la sfârșit de zi,
    Rămân doar cruci ce ruginesc în ceață...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Ploaie, soare,
vânt, caldură,
valuri, mare…
Geamandură!

Sâni obraznici,
funduri goale,
tipi puternici…
Acostare!

Feromoni,
șoapte de dor,
bar, hormoni…..
și-n dormitor!

Buze umezi,
tăvăleală,
zori de zi…..
cu Mahmureală!

Repetare:

Plaje, mare,
încercare,
provocare
de culoare,
acostare,
incitare,
nerăbdare,
dormitoare,
posedare.

Depravare!

Pata de pieptul tău,

Azi la Liturghie,

Erao o lacrimă caldă

Proaspăt rostogolită

Printre rugăciuni.

Am furat-o în grabă

Înainte să dispară pentru totdeauna 

In țesătura hainei.

Mi-am dorit s-o salvez.

Am pus-o pe obrazul meu.

Era rece acum

Dar pulsa de durere

M-am rugat pentru curaj și putere.

Стою один в осеннем парке,
Забыт тобою я давно!
Дождь укрывает каменные арки,
А все вокруг лишь чёрно белое кино...

Все мысли я давно оставил в прошлом, 
Все что роднило нас с тобой. 
и с каждым вздохом все сильнее тошно,
Ну почему я без тебя такой пустой?

Твои глаза забыть я не сумею,
Они очаг, что сердце грели мне.
и я боюсь что так и не успею,
Признаться что скучаю по тебе.

Мурашки холода покрыли кожу,
Дождь все сильнее бьет лицо.
Но дома ждёт пустое ложе
и на подушке равнодушное кольцо.

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

Și uneori în nopți târzii am gânduri negândite

Ce-mi izvorăsc din amintiri pierdute, netraite .

Mai am gânduri secrete ce ie păstrez in taină

Le port cu-atata grijă..n-aș vrea să îmi dispară.

Şi am in gând cuvinte ce nu le-am zis sau scris

Rămân întipărite-n taïna sfântă a nopților de vis,

Și am trăiri si sentimente ce mi se plimba hai-hui

Dar sunt toate ale mele și nu-s de spus oricui.

Si-mi iese-n noaptea neagră timid cate-o amintire

Ce-mi sta pitita-n coltul din sertarul cu iubire.

Si-ncep a-mi curge lacrimi ce tot de luni le strâng

Din neputinta sufletului când îmi apari în gând.

Și mă încearcă un dor ce-I port de când te știu

Din nopțile când ne vorbeam de toate până târziu,

Și mi se naste-n suflet o umbra de speranță

Că intr-o zi vei reveni să te mai strâng in brate .

Asta mi-s eu cred în destin..îin probabilitate

Și tot ce am trăit nu am cum să ignor.

Căci mi-esti aproape chiar de îmi ești departe

Și cred, că totuși, noi nu ne-am întâÏnit întâmplător.

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.