La noapte

Cineva, undeva, înainte să te culci,

Ți-a urat să ai visele cele mai dulci,

Și acum când s-a trezit, s-a gândit mai bine

Și și-a dat seama ca nu există ceva mai dulce ca tine.

Cuiva, undeva deja îi lipsești,

Nu doar acum… mereu, dar în fine

Cred că nu o să știm niciodată cui…

(mie)

Sper să ai o zi minunată,

Măcar pe jumătate cât tine.

Mă tem de multe să știi,

mă tem chiar și de mine,

de nu știu ce mă oprește

să-ți spun tot ce simt pentru tine.

Poate crezi că-mi place să-ți scriu

mai mult decât să-ți vorbesc direct,

dar adevărul este că ești atât de importantă pentru mine,

că nu vreau să greșesc.

Cuvintele-mi stau pe vârful inimii,

Vor să fie rostite în realitate, dar nu știu ce stângăcie, ce nenoroc,

îmi pune în glas tăcere

și cuvintele mi le așează la loc.

Mă tem și să rămânem doar printre cuvinte nespuse,

Și mă tem cel mai și cel mai tare,

că poate niciodată nu o să știu cum se simt…

îmbrățișările tale.

Știi… primul pas e de vină,

vreau să fac o petiție să se înceapă cu pasul doi,

cand știm deja sa mergem

amândoi.

Nu vreau sa ne mai pierdem în suferințe inutile,

și în priviri furate pe ascuns,

noi ne temem să rostim cuvinte,

dar cred că de fapt și să stăm în tăcere, eu lângă tine, tu lângă mine…

ar fi de ajuns.

Și apoi o lungă a omeniri neștiință,

și-o lungă scurtă întrebare încă,

seria asta funcționează?

pentru că dacă nu, mă văd nevoită să scot asul din mânecă.

Astfel că, asemeni unui gând nevăzut,

simt că nu vorbim destul despre cat de amuzantă sunt…

discuția noastră ar fi și serioasă, dar

te-aș face să zâmbești așa de mult.

(Așa ar arăta pe tot parcursul:

Tu: 🤣

Eu: 😉

Pardon, eu: 🤣

vezi? Am râde mereu.)

Ar trebui să mă gândesc la mai multe motive de-acum…

Sper să ai o zi minunată și sper că ai visat îngeri… sau pe mine,

E același lucru oricum.

În lipsa ta e plin de semne reci,

Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',

Cuvintele se-aprind în colțuri vechi

Și mor în înțelesul lor, nevinovate.

Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi

Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,

Și caut printre rânduri chipul tău,

Să te mai văd de aproape încă odată.

Rămân doar părți de fraze nerostite,

Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,

O virgulă ce așteaptă să continue,

Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.

Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,

Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,

Că dorul meu imens în lumea lui,

Ar vrea să știe că nu e nebun.

Știi de ce iubesc eu ploaia?

pentru că te iubesc pe tine și mi se pare

că ochii tăi albaștri s-au albăstrit de la ploaie.

Și oricum, cum stau în patul ăsta apatic,

mi-aș dori să fiu în ploaie, să fiu dincolo de fereastră,

aprind lumina și văd că de dorul tău

m-am făcut albastră.

Nu știu dacă ție îți plac oamenii albaștri somnambuli,

dar o să ies așa în ploaie, câteva picături să îți strâng…

o să mă întorc obosită și cel mai sigur tot nu o să pot să adorm

decât dacă o să-mi imaginez ca patul e brațul tău stâng.

Tot nu știu cum aș putea să încep să-ți vorbesc în toată graba asta a lumii,

mă gândesc că dacă te strâng în brațe

inimile noastre o să fie aproape și o să înceapă să-și vorbească singure.

Îmi imaginez cum stai pe o parte,

Ochii tăi, obosiți, în întuneric nu se împotrivesc.

Noaptea te-nvăluie cu vise aparte,

În care călătorești fără să știi că eu te privesc.

Îți dau cu grijă părul deoparte,

Ca și cum ți-aș atinge chipul în gând,

Mă pierd în plinătatea pleoapelor tale frumoase,

Acolo unde liniștea e mai adâncă decât orice cuvânt.

Îți ating obrazul cu mâna mea stângace,

Căutând să simt esența lumii din care ai răsărit… cu grijă, să nu te trezesc

Și simt cum frumusețea ta răspândește un calm divin,

În timp ce eu mă pierd în tot ce ești.

Îmi îndrept privirea spre genele tale,

Ce te păzesc de întunericul de afară,

Fiecare detaliu subtil al feței tale mă fascinează,

Și te privesc așa… în neștire, ca și cum te-aș descoperi pentru prima oară.

Două fire de păr jucăușe îți dansează pe frunte,

Ca niște scântei rebele, obosite de odihna prea multă,

Dornice să te trezească-n jocul lor vesel… mă rog de ele să tacă,

Să pot să te privesc cat e noaptea de lungă.

Îmi opresc privirea la buzele tale în formă de semilună ,

Mă întreb la ce visezi și prin ce tărâmuri te plimbi,

În respirația noastră comună se împletește o șoaptă,

Și-aș vrea ca noaptea să rămână blocată în timp.

Te poartă gândul ca pe un blestem

În fiecare colt de cer pierdut

Prin nopţți adânci si reci încă te chem,

Să vindeci rănile de la început

Esti umbra care pasii mi-i măsoară

Un ciob de sticlă prins sub pielea mea

O amintire ce-a-nvătat să doară

Și pe care timpul n-o mai poate lua.

Trăiesti în piept ca un ecou curat

Ce sânqerează-n fiecare zi,

Desi din lumea mea ai plecat,

În mine pururi tu vei locui.

sunt sărac, mă  bate vântul

Ca pe  un puf de păpădie.

Nu am în buzunar  arginți

Nici în conturi bani nu am.

Sunt  ușor , mă bate vântul,

Nimeni nu mă dușmănește 

Poate asta mă rănește.

O desfătare în serile lungi,

În clipele de relaxare,

Cu ochii minții să ajungi

Și să asculți freamăt de mare.

O liniște lăuntrică se naște.

Curând vei adormi visând

Un câmp cu un căluț ce paște

Și mii de fluturași zburând.

Lumini strălucitor aprinse,

Se-ntrezăresc la orizont.

Nouri albi și stele sunt cuprinse

Într-un dans dumnezeesc.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

Văzut-am îngerii valsând pe chipul tău...

Purtau cu ei a Cerului culoare,

Iar ochii-ți luminoși și calzi

Pluteau pe-albastrul mării calme parcă adormite,

Precum doi pescăruși frumoși și zvelți,

Simbol de nemurire!

Iar ființa ta era atât de vie,

Avea veșminte aurite,

Iar norii se mișcau și ei,

Îți desenau conturul și pe tine,

Spectacol ca de vis sosit

Din alte sfere greu de-nchipuit,

Ce nimeni nu le știe!

Pe mine Cerul m-a trimis,

Să-ți povestesc amorul,

Dar nu cel pământesc,grotesc

Ci cel sosit din veșnicie!

Nu ești tu îngerul din vis,

Cel ce-a pierdut demult acel sărut,

Și rătăcit este acum

Iar drumul nu-l mai știe?

Să-ți fie resemnarea un blestem,

Singurătatea apă vie?

Nicidecum!

Tu ești doar bucurie!

(1 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...