✨ Hazard

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.

Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.

Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...

Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.

Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.

Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metaforă n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.

Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai obosit să i te opui.
Într-o zi te vei preschimba și tu în prost,
Și vei aștepta să ți se ridice statui.

Chipul curat și etern ce-l spulberă

Într-un vis melancolic 

Ecoul suflelor ce fluieră 

Chipul vesel și simbolic. 

Ochii de stele 

Strălucitori ca diamantele 

Ce zboară cu ele 

Într-un codru de stele. 

Tristețea ce-mi alină durerea 

Căci cu tine nu mă las 

Ce-mi visează alinarea 

Să mă duc într-o tăcere de vis. 

Natura iubirilor răsunătoare

În lumea zborurilor uitate,

Ce pleacă departe într-o lacrimă călătoare, 

Amorul tău nu-l spun. 

Cum aș putea să văd răsăritul,

Când trăiesc și simt apus

Eu nu-mi doresc decât să ating infinitul

Să m-npletesc cu ăl`de sus.

Nu pot să ajung pe ale culmii lume

Nu pot să mă întind  spre albastra zare,

Că toate lanțurile lumii

mă țin pe loc-n așteptare.

Încerc și mă zbat să ating nemurirea

Dar totul în jurul meu cunoaște destrămarea

De vreau să iubesc, nu am pe cine iubi...

De vrea să mă iubească nu are pe cine iubi...

Căci eu n-am înțeles niciodată iubirea

cu al ei tumult ce-l poartă-n sân

cu dorul și drama

și plânsul și viața

Cu tot ce are ea în noi de-adus.

~C.N.F~

Datorita frumusetii tale s-au scris carti.

Carti de dragoste

Carti de istorie

Esti un fel de Afrodita care , era curtata de cei 12 zei.

Ai un farmec aparte

Ai un farmec ce ,cu greu poate fi descris in cuvinte.

Esti o persona norocoasa ce traieste visul a milioane de femei.

Visul de a fi iubita.

Visul de a fi dorita.

Visul de a fi inteleasa.

Esti acea frumusete ce va dainuii peste timpuri.

Esti acea enigma ce nu poate fi descifrata

Dar toata lumea ar vrea sa te cunoasca , sa te cucereasca.

Prin aceste cuvinte vreau sa-ti spun ca esti frumoasa.

           A M  CRESCUT ,SUNT  BĂIAT  MARE,

          MAMEI  ÎI OFER  O  FLOARE ,

          ȘI -I  MAI  SPUN  CĂ -O IUBESC-

          MAMEI OCHII  ÎI  STRĂLUCESC.

          MĂ  SĂRUTĂ  PE  OBRAZ  ,

          MĂ  MÂNGÂE  CUM  EA  ȘTIE ,

          APOI  RÂDE  FACE  HAZ ...

          ȘI -MI ARATĂ  O  HÂRTIE!...

          ACOLO  ERA  O  ÎNTREBARE,

          A  CITIT-O  MAMA  OARE ?

          ERA  SCRIS  DE  MÂNA  MEA...

          CE  ESTE  IUBIREA?

          PUIUL  MEU  ,AI  CRESCUT  MARE

          IUBIREA  DE  MAMĂ-I  ÎI  SFÂNTĂ ,

          NU  ÎNCETEAZĂ  NICIODATĂ...

          DAR  MAI  ESTE  O  IUBIRE !

          SIGUR  O  SĂ-ȚI  DEA  DE  ȘTIRE!?

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

Mâinile-mi cad
peste umerii tăi lăsați
de frumusețea ce o poartă.
Deasupra era un portret.
Linii ferme, ondulate
ce joacă fel de fel de feste
mâinilor mele rușinate.