Tu poți,Doamne

Doare atât de tare , sufletul în mine,

Aș vrea să fi aici, să te cuprind în brațe 

Dar tu nu mai știi ce simt eu pentru tine,

Însă eu încă îmi fac speranțe 

Încă simt, încă vreau,doar că nu-ți pot spune,

Tu ești acum trecutul meu și o lecție învățată 

Iar tot ce a fost cu noi,incer,încet apune 

Inima mea,se numește resemnată!

Cățelușul meu blănos, are chef de joacă,

Până nu strică ceva, cheful nu o să îi treacă 

Apoi cand se plictisește, lasă totul baltă,

Și aleargă după pisică,ea fiind speriată.

Ea de frică se tot urcă pe unde apucă,

Iar el latră și o îndeamnă să o ia la fugă.

Vai de mine, parcă am un circ acasă,

Pisicuța s-a urcat acum sus pe masă ,

Iar blănosul, încercând să o prindă,tot dărâmă

Aș fi râs de toate astea,de-ar fi fost o glumă.

Dar când văd ce s-a creat in jurul meu,

Parcă aș fugi și eu.

Soțul meu,egal nu are și este perfect

Chiar de aș știi că are,nu ii văd nici un defect 

Și mă simt norocoasă că îl am lângă mine,

Mă iubește,îl iubesc și ne este bine.

Cel ce iubește în viață cu adevărat,

Este fericit lângă femeia cu care s-a-nsurat

Și prețuiește orice lucru fie cât de mic,

O iubește,o ia în brațe și îi dă un pupic.

Iar ia se simte apreciată și este mulțumită,

Lângă bărbatul potrivit,ia știe că-i iubită.

Eu sunt mamă,sunt blândă și iubitoare,

Pentru a-mi ocroti copiii,devin luptătoare 

Și ca să îi știu bine și în siguranță,

La orice pericol, pentru ei,fac față.

M-aș pune în fața unui glonț ca să îi ocrotesc,

Eu sunt mamă,zi și noapte am să îi păzesc.

Dacă nu vor să mă asculte,când le dau povață,

Devin puțin și mai dură, să le fie bine-n viață.

Părinții,sunt ființe ca niște icoane vii,

Fac mereu sacrificii, pentru ai lor copii.

Iar copiii,sunt daruri binecuvântate,

Cu inimioarele cele mai curate!

Vino,vino primăvară,

Hai vino până diseară.

Hai vino până în zori,

Cu mirosul tău de flori. 

Hai vino mai repede

Și adu și soarele,

Pământul să încălzească,

Florile să înflorească 

Și pădurea să -nverzească.

Vino,vino primăvară

Să ieșim din nou afară.

Să ascultăm păsările ciripind,

 Și albinele zumzăind.

Tu natura o reînvii 

Și îi bucuri pe copii,

Că se pot juca iară

Până târziu,pe afară.

Când viața mă lovește și simt că nu mi-e bine,

Te rog pe tine Doamne, rămâi lângă mine

De am uitat să mulțumesc, pentru ce am primit,

Doamne,tu ai fost bun și nu m-ai pedepsit 

Știu că am păcate, știu că mereu greșesc,

Prin ceea ce fac ,sau ceea ce gândesc 

Dar cred cu tărie, că tu Doamne poți,

Să ne iubești și să ne ierți pe toți.

Doar tu Doamne,ne mai poți salva,

De iadul ce ne așteaptă și de pedeapsa grea

Tu ești Doamne,al nostru creator,

Și te rog,de va fi să mor 

Să nu mă lași să cad în iad in jos,

Să mă ridici de merit,in al Tău Rai frumos!

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Obosit-au ochii mei a privi-n zadar

Viitorul descoperit într-o groapă,

Căci voiam un parcurs de-un dar

Dar s-a nimerit în mâna cu o sapă.

Și privind în jos, mintea mi-o îngheață.

În cap am furtuna și-n inimă foc,

Ca orișicare conflict într-o viața,

Amuțind până și minutele în loc.

Apoi ridicându-mi ochii spre cer,

Cuget la o simplă întrebare:

De ce mi-e dat mie ninsoare și ger,

Când eu am cerut căldură și soare?

Insa când nu voi mai fi-n această lume

Și luminile toate se vor stinge,

Vreau ca pe crucea mea în culme

Aceste cuvinte să se pot distinge:

Într-o zi, când îmi va fi dat a murii,

Nu-ti opri clipele, viata ți-o deșteaptă

Și n-o lăsa purtată in voia sorții

Plutind pe calea sfântului așteaptă.

Complet aprins când încerc să salvez,
Morții de viață, de o altă problemă,
Scenariul mă înțeapă până ecranizez,
Crizele prin firele desenate sub dermă,

Peste rană, lângă ramă, colorând prin vene, cu spaimă
Orbit de poveste... obosesc,
Slăbit, flămând, mă văd cum cresc,
Într-un salvator problematic, însetat,

Portretizat în fantezii sălbatice, îngâmfat,
Salvând ce am pierdut într-un mod stupid,
Oglindit de amintiri – trezit în vid.
Rigid, surprins de noi lumini,

Ca un bec stins printre spini,
Între crini înviind o încercare
La recreere, trăind cu secare,
Uit de gust și sper la savoare.

Dă-mi doar o direcție,
Măcar o nouă proiecție,
Să uit de proasta adorație
Pentru vise moarte și prezent fără reacție.

Around the start of two thousand four,

A fragile girl, so young, unsure,

Almost eighteen, yet far away,

In white she stood, on wedding day.

Her “chosen one” was running late,

As always — maybe it was fate.

She knew, deep down, it’s all a mess,

But life had left her no redress.

She bore a child, she had no choice,

The world ignored her trembling voice.

Poor Iuly fell through hell’s cruel gate,

Beside a man who’d only hate.

He’d pull her hair, he’d make her bleed,

He crushed her bones with wicked greed.

The child was born, though love was gone,

Her tears kept falling, on and on.

She dreamed to run, to flee one night,

To take her child and seek the light.

But each attempt would end in pain,

With broken ribs and tears again.

For twenty years she lived in fear,

Depression whispering in her ear.

Through therapy, she tried to mend,

But pain refused to ever end.

One day, when darkness filled her head,

When every dream and hope was dead,

She walked onto the bridge so high,

And whispered soft, her last goodbye.

Beneath the green bridge’s embrace,

She sank away without a trace.

The river took her pain away,

And silence claimed her soul that day.

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

Pe străzile noastre pustii,

Imi fac drum printre copii.

Cărarea imi este cunoscuta,

Viata imi este abătută.

Ma indrept cu inima zdrobita,

De duhul sfânt acum gonita. 

Căci el de mult m-a părăsit,

În noaptea când m-ai ispitit. 

Amprenta pe suflet ai lăsat,

Si fața în fața cu golul uitat.

Ma gândesc din nou la noi

Acum nu mai suntem doi... 

Căci am murit...