Durerea

Ești mângâierea tuturor celora pământești,

Ție laudă îți cântă cetele cerești,

Ție Maica tuturor, nouă izbăvitoare,

Înaintea Domnului nouă mijlocitoare.

Noi cum putem ați mulțumii ție împărăteasă,

Vas curat al Domnului, ție cea aleasă,

Căci tu ai binevoit maica Lui să - I fi,

Neamul nostru omenesc spre al curăți. 

Ție noi îți înălțăm nevrednicii cântare,

Că ești nouă tuturor nădejde și scăpare,

Te rugăm ne izbăvește și ne luminează,

Pașii noștri către Domnul tu îi îndreptează. 

AUTOR: Rada Maria 6D -

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

cum ar fi sa fim din nou,la fel ce eram odata

fericiti ne sarutam,neinteresandu te de alta fata

te iubeam atat de tare,incat nimic n avea  scapare

dar intr o noapte oarecare,tu m ai uitat la departare

nu stiu daca ma mai iubesti,sper ca voi alfa vreodata

in radioul meu,suna piesa ta preferata

ce mai vremuri,asa frumoase

dorul de tine,mai rau ca pielea ta de matase

asa dulce tu erai,incat incet ma sarutai

amintirile noastre,vor ramane ascunse n noi pan la ultimul trifoi

cum ar fi?

sa ne iubim din nou?

la fel ca n prima zi?

pana ultimul din noi,se va rataci

Despre tine, nu mai scriu

Am scris mult și m-a durut și mai mult

Vreau sa tac acum și pentru totdeauna

Sa te las in urma cu tot ce ai avut

M-ai inspirat întotdeauna

Când la tine ma gândeam

Scriam versuri de durere

Le citeam, si iar plângeam

Dar totul se oprește aici

Cu tine, cu mine, dar fără noi

Nu mai pot sa sufăr și sa văd

Cum strălucești și mai tare printre nori

Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine

Sa fug in depărtare și sa privesc in urma

Și sa te văd uitându-te la mine

Privind cum îți dispare a cerului Luna

În fumul dens al serii stinse,

Se-nvârte gândul obosit,

Din scrum de vise neatinse,

Se naște-un dor necontenit.

Tăcerea curge printre vene,

Ca un lichid încet, amar,

Și nopțile se fac perene,

Când nici un glas nu-i pe hotar.

Pe geamuri plouă cu uitare,

Se-ntinde cerul ca un sloi,

Iar eu, sub norii de-ntrebare,

Îmi număr pașii către ploi.

Fumez din umbra mea subțire,

Din gândul greu și-nsângerat,

Și mă topesc în amintire,

Ca fumul ce s-a destrămat.

Dar poate mâine, prin ceață,

Va trece-o rază, fără rost,

Și-n scrum de singură speranță,

Se va apr

inde-un vis ce-a fost.

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Vocile îți vorbesc,

Șoaptele te înnebunesc

Ele strigă neîncetat

Sari..., mori înecat.

Ești un nimeni, un nimic,

Încă de când erai un copil mic.

Vinul vorbește, vodka gândește,

Iar creierul meu încetinește

Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge 

Asta e moartea, lipsa vieții,

Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...

Aripi de înger cu oase ieșite,

Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.

E negru ca smoala cu-n iz de metal

Ruginiu si vâscos altminteri nectar.

Înger al morții întinde-mi tu mâna,

Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.

Alți zeci de mustangi galopând evreiește,

Doar unul e glasul cel care-mi șoptește. 

Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,

Pășește viclean lepădându-ți doar haina.

Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!

Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.

Ochi de tron și ochi de soare,

Învârte-te-n inele goale,

Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,

Cea plângând și fumegând,

Mută, moartă dar tunând.

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

Cum trece repede timpul,

Sufletul se ascunde ca un fricos

Care nu-și mai arată chipul

Dincolo de peretele luminos.

Lacrimile cad pe sol,

De la durerea apăsătoare 

Jos pe dușumeaua zidită din namol

Unde se formează o închisă culoare.

Că te și ascunzi în cușcă 

Cu o poftă de izolare,

Dar simți cum te mușcă 

Tristețea de-a privi un soare

Ce-ți aducea un haz 

Pe buzele înroșite, 

Fără niciun necaz 

În zilele însorite.

El șef al sistemului 

O stea,ca un glob roșcat 

Ne aducea sentimentului

O măreață melancolie de neuitat,

Și când te apucă ghinionul

Țe tine să nu pleci,

Din gheare;el spiritul 

Nu te eliberează nici în veci.

Și iată cum jertfele nu mai curg

Din curajul ieșit,

Către speranța din amurg 

De-a privi un ultim moment strălucit.

Am devenit un difuzor, un subiect cu circumstanțe

Și prorocesc ce nu mai fac, dar de făcut, totuși mi-ar place.

Mi-e lene inutil să mai pornesc și nu găsesc acel imbold ce te trezește

Mă tot împing să nu opresc și să strivesc vitreg bobocii.

Și-atunci pășesc inconsecvent pe ghimpi... fragil

Şi plâng dureri din iadu-nvolburat al minții

Cu suflul ștrangulat în piept;

Suspend banal, deasupra unui hău sistemic,

Proiecții iluzive în fluxul inerent al vieţii

Șovăitor balans de crezuri și de vicii pe podul făurit sub mâna fricii.

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!