Natură

Cerul se-ntunecă,

Stelele-alunecă,

Voios strălucind

Pământul luminând. 

Cerul înstelat

Cu privirea furat,

Furia alungând 

Bucuria aducând. 

În fața mea apare-o stea

Și puternic strălucea,

Din vârful casei se vedea,

Cum falnic mă privea!

O stea mai mare

Lângă Luna sclipitoare, 

Strălucea tot cu ardoare

Parc-ar fi o confirmare.

 11.06.2021

E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",

Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne

Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,

Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.

Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea

Să-mi umple inima în nemurirea mea,

Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -

Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.

E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul

Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,

Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,

Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?

Soare! revarsă

Căldură în şoaptă de

Mugur pârguit.

Primăvară albă, cu parfum de viață,

Îți sărut mâinile vineții de gheață.

Ți-aș da căldura toată ce ți-o port in suflet,

Măcar să văd în treacăt al tău angelic zâmbet.

Primăvară verde, cu ochii blânzi, de jad

Sărut fruntea ștearsă de raze, tainic cad,

Pe chipul tău plecat, privind pământul umed.

Nu plânge-n umbra rece, tăcut, fără răsunet!

Primăvară albă, primăvară verde...

Mă rog ție ca unui Dumnezeu ce vede

In frunza cea căzută, în floarea ofilită

Un crâmpei de viață ce va fi trăită.

Primăvara albă, primăvară verde,

Te aștept cu dor, ascunsă printre stele.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Høstfølelse

Høsten har kommet, dekk hjertet mitt med noe

med skyggen av et tre eller bedre med skyggen din.

Jeg er redd jeg ikke vil se deg mer, noen ganger

at jeg vil vokse skarpe vinger opp til skyene,

at du vil gjemme deg i et fremmed øye,

og han skal lukke seg med et blad av malurt.

Og så nærmer jeg meg steinene og tier,

Jeg tar ordene og drukner dem i havet.

Jeg plystrer månen og stiger opp og forfalsker den

i en stor kjærlighet.

Pe-un ram de frunză dezgolit

Erau la un taifas două cinteze,

Ce se plângeau cât li-i de greu

Că nu mai au unde să hiberneze.

Se-aude că va cădea zăpadă

Care se va așterne peste tot,

Și nu vom mai găsi mâncare

Nici măcar o iarbă de troscot.

Am auzit și eu dragă surată

Că gerul va fi unul năprasnic,

Și-atunci ce oare vom mânca

Că omul a uitat să fie darnic.

Acum găsim ușor ce ciuguli

Că toamna este așa bogată,

În cuib nu vom avea provizii

Că și creanga ne va fi tăiată.

De unde știi tu acest lucru

Că nici copacul n-are să fie?

Îți spun c-am auzit o vorbă

La cei ce lucră-n primărie.

Ziceau că-i multă murdărie

De la suratele noastre ciori,

Și doar când toți copaci-i taie

Acestea vor pleca în alte zări.

Atunci, hai să ne îmbrățișăm

Și-n grabă să ne luăm zborul,

Până nu va fi mult prea târziu

Când frigul va fi adus cu norul.

Așa tăifăsuiau săracele cinteze

Și grija mare pe cioc li se citea,

Că n-au nici cuib, nici ce mânca

Și doar voia Cerului...le rămânea!